Fenomenul originar al poeziei Anei Blandiana pare a-l reprezenta ethosul. Fapt pe deplin explicabil dacă ne raportăm la epoca ce-o circumscrie, doldora de încălcări dintre cele mai grave ale principiului etic, de dramatice inechităţi în măsură a genera ceea ce s-a numit o est-etică, termen inconvenabil diverşilor defetişti şi oportunişti, însă foarte adecvat unor realităţi indenegabile la interferenţa creaţiei cu existenţialul istoric. în contextul răstimpului comunist, ethosul a devenit o temelie a supravieţuirii conştiinţelor, un criteriu de acuitate maximă al disjungerii anormalităţii de normalitate. Distopia comunistă a avivat conceptul moral precum o firească reacţie de apărare. Altminteri stăteau lucrurile în Occident. Cadrul unei societăţi democratice îngăduia o relativizare a principiului etic, care putea apărea eventual posomorît, prea restrictiv tolerînd o tratare a lui printr-o speculaţie jucăuşă. Era un teren pe care paradoxul putea executa tumbe. Oscar Wilde socotea că ar fi absurd a-i diviza pe oameni în "buni" şi "răi", indivizii putînd fi doar "fermecători" sau "plicticoşi". Iar Paul Valéry cocheta cu definiţia moralei, apreciind-o drept "un fel de artă a suprimării dorinţelor, a posibilităţii de slăbire a gîndurilor, de a face ce nu place, de a nu face ceea ce place". Relaxări ale unei lumi rezonabil aşezate! La noi, jocul de-a morala a fost (şi este, în continuare!) un joc cinic. Ana Blandiana e unul din creatorii care şi-au asumat reflex est-etica, înţelegînd că e singura cale onestă de-a se realiza printr-o disociere atît faţă de odiosul "realism-socialist", cît şi faţă de feluritele compromisuri ale fazei naţional-comunismului. Specificul lirismului d-sale îl alcătuieşte o viziune a ethosului care, departe de-a fi o retorică uscat moralizatoare, o searbădă probozire a contemporaneităţii decăzute, se proiectează asupra cosmosului, asupra ocul