Convenţional, jurnalul mai curînd "tiveşte" literatura decît face parte din ea. E, cînd îl ţin scriitorii, "bal mascat cu lume multă", ca odinioară albumul, un bun filtru de culoare pentru o anumită epocă. Totuşi, după "deschiderea" cînd către Gide, cînd către Jules Renard, se poate vorbi de o "co-interesare" a însemnărilor zilnice în "pactul ficţional". Plate şi meschin-dezamăgitoare sau, dimpotrivă, avînd sclipirea dintotdeauna a cărţilor neterminate, în istoriile literare îşi capătă, treptat, un loc, din ce în ce mai departe de addenda. Sînt jurnale (şi între cele recent apărute, al Ioanei Em. Petrescu merită întîietatea) care, ca "dosare de existenţă", se suprapun peste roman. Altele, fără să fie neapărat mărturii de viaţă şi de moarte, împart cu "adevăratele" cărţi ştiinţa selecţiei şi a biais-urilor. Ştiu ce să spună şi unde să se oprească, pot miza deopotrivă pe vervă sau pe clin d'oeil şi pe discreţia îndelung exersată în conversaţii de salon. Combină perfect, altfel spus, stilul policier-ului incitant, de calitate şi retractilitatea suavă pe care-o au, de obicei, prozele poeţilor. O asemenea "cronică" de loisir universitar, relaxat fără să-şi uite, însă, exigenţele, este cea al Ioanei Bot, din Jurnal elveţian. În căutarea latinei pierdute, recent publicat la Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj- Napoca.

"Pretextul", precizat într-o notă, este cel al unei burse pentru studii doctorale la Seminarul de Romanistică al Universităţii din Zürich. Se întîmpla cu zece ani înainte ca textul integral să apară în volum. Ioana Bot n-a luat, aflăm, notiţe, pentru a construi, din detalii a căror adecvare se pierde în timp, o atmosferă, ci o persoană. Rezultatul este, aşadar, echivalentul bricolat şi frugal al unui respectabil Bildungsroman. Însemnările sînt dese, aproape cotidiene, acoperind perioada unui an academic, în schimbare permanentă de tipic. Unele pa