Se ştie că opera lui Ioan Slavici, valorizată la nivelul de astăzi, adică situată într-o relaţie de echivalenţă cu operele lui Eminescu, Creangă şi Caragiale, este o descoperire relativ recentă: abia Istoria... lui G. Călinescu din 1941 a impus imaginea lui Ioan Slavici ca mare scriitor. Chiar dacă Maiorescu credea în el ca nuvelist şi pe această bază îşi construieşte teoria "romanului poporan" în articolul Literatura rămână şi străinătatea din 1882, totuşi această opinie pozitivă nu a fost preluată de succesorii maiorescianismului pe linia criticii estetice. Dimpotrivă, moştenitorii săi (cu excepţia lui M. Dragomirescu), de la E. Lovinescu la Pompiliu Constantinescu, s-au exprimat vehement negativ, cu o obstinaţie suspectă, ce trebuie să aibă motivaţii adânci, de vreme ce opera lui Slavici a fost eclipsată până în 1941 (G. Călinescu îşi prefigurează opinia într-un articol din 1937). De ce nu exista (pur şi simplu) scriitorul Ioan Slavici pentru E. Lovinescu?
Nu vreau să-i fac lui E. Lovinescu un aspru rechizitoriu, pentru că nu l-a luat în seamă pe Slavici (mort la 77 de ani, în 1925, când criticul avea 44 de ani); nu l-a luat în seamă decât cu totul fugitiv şi tangenţial de-a lungul bogatei sale activităţi critice - şi întotdeauna cu accente negative, fie în judecata estetică, fie în aprecierea morală. O culpabilizare a lui Lovinescu, din motivul că l-a ignorat pe Slavici, ar fi exagerată şi inutilă. Îndreptându-şi o atenţie specială şi sistematică spre "Junimea", ca spre gruparea care a impulsionat decisiv modernizarea culturii române, E. Lovinescu a valorizat în mod deosebit operele şi personalităţile lui Maiorescu şi Eminescu, pe Creangă aproape că l-a uitat, iar pe Caragiale l-a privit cu un scepticism problematizat spectaculos şi definitoriu pentru concepţia mutaţiei valorilor estetice (cum i-a privit, de altfel, şi pe primii doi, în episoade