Ultimul film al lui Oliver Stone, Alexandru, a cărui lansare e precedată de o campanie ridicol de scumpă, e într-atât de prost încât îţi vine să crezi că mult trâmbiţatul scandal legat de homosexualitatea protagonistului e încă o scorneală publicitară. Regizorul ia un personaj istoric şi-l modelează, ca pe plastilină, în atât de multe direcţii încât rezultatul e diform prin excelenţă. Întâi şi întâi, Stone îşi bate capul să respecte adevărul istoric, ceea ce, având în vedere enorma cantitate de scrieri despre Alexandru Macedon, e suficient de dificil. Dar nu se opreşte aici. Notele de producţie te informează că Stone dorea un scenariu despre un personaj ale cărui condiţionări (rasă, naţionalitate, familie, etc.) să poată fi accesibile spectatorului, care să relaţioneze cu teme actuale acum şi atunci. De aici prima contradicţie: multi-culturalismul şi corectitudinea politică nu se prea împacă cu istoria antică, deci premisa de realism e deja eşuată. Filmul nu vrea o demitizare a personajului, ci o elucidare a psihologiei lui. Problema e că, adâncindu-se în psihologie, lungmetrajul nu explică de ce Alexandru era "cel Mare". Doar ne alegem cu un fel de ţânc plângăcios care - vorba unui comentator american - a cucerit lumea ca să fugă de mami.

Mai mult, Stone pune accentul pe modelul eroic al lui Alexandru, Ahile. Ceea ce e istoric acurat, mulţi afirmând că setea de cucerire a macedoneanului era motivată de imitarea eroului tessalian. Dar Stone vrea să dea şi o aură de tragedie, care te face să te întrebi dacă lungmetrajul nu intenţionează cumva să fie un Reader's Digest al culturii elenice. Poate că, la capitolul scenariu, Stone ar fi trebuit să-l asculte pe profesorul lui Alexandru, Aristotel...

El menţionează faptul că datoria poetului e de a povesti nu neapărat "lucruri întâmplate cu adevărat, ci lucruri putând să se întâmple în marginile ve