Ideea de a-şi scrie memoriile prin prisma întâlnirilor avute cu acei dintre semenii scriitori ce i-au trezit sentimente de adeziune spirituală, ajutându-l într-un fel să se cunoască mai bine, dacă nu să se împlinească, marchează egalitatea de scor între modestie şi orgoliu, la caracter care se respectă. Când cei în cauză aparţin ca, de altminteri însuşi memorialistul, unei caste reputate pentru iritabilitatea ei şi, prin urmare, prin dese şi puternice schimbări de umoare, riscul ca aceste memorii să se transforme într-un carusel de anecdote nu este mic.

Henri Zalis l-a ocolit sistematic, cu toate că arcul de jumătate de veac, 1950-2000, în care evoluează personajele sale, şi mai cu seamă cumplita perioadă a numitului prolecult, stăruitor abordată, căci a fost tocmai aceea a primelor lui contacte cu lumea literelor, îi oferea un copios material - vezi, comparativ memoriile Ninei Cassian. în fapt, şi cu spusele sale, Henri Zalis recheamă în memorie şi cazuri de forţă majoră când are prioritate absolută confidenţa, atrăgătoare sau pur şi simplu angajantă", povesteşte, de asemenea, întâmplări de viu specific, dar preferă portretul etic, trasat cu o anumită grijă de a nu ultragia amintirea unor contemporani din altă generaţie, deci care acum nu mai sunt printre noi. Dacă însă numai bine se poate spune despre cei morţi, complexa lor personalitate nu va fi ascunsă, cu laturile de umbră, cele care, paradoxal, conferă şi adâncime tabloului.

Sunt, în Printre contemporani (Edit. "Biblioteca", Târgovişte, 2004), peste patruzeci de portrete în care cei în viaţă - Nicolae Breban, Augustin Buzura, D. R. Popescu, Radu Cârneci - ţin companie unor mult mai mulţi confraţi de multă vreme înhăţaţi de istorie. Gestul de a-i evoca pe cei dispăruţi, Tudor Vianu în prim rând, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Edgar Papu - o enumerare ce ţine să evidenţieze vari