Acum vom zăbovi, Sancho. Mi-e sufletul mîhnit. Am ostenit. Aseară, pe cînd zappam ca de obicei, fără noimă, am nimerit peste un documentar despre cai. Se vorbea despre zilele de aur în care glorioşii conchistadori îi înspăimîntau pe băştinaşii Indiilor de Vest cu apariţiile lor ecvestre. Fabuloase arătări - jumătate om, jumătate fiară... Am mai aflat apoi cum locuitorii celor două Americi, cunoscînd calul, şi l-au apropiat, l-au îmblînzit în felul lor, l-au transformat în tovarăş de nădejde, la bine şi la greu. A durat o vreme, secole. Dar, în clipa de faţă, ştii ce cuget, Sancho? Piesa-i gata, calul a ieşit din scenă. Mii şi mii de ani, soarta acestei fiinţe fără seamăn s-a îngemănat cu tot ceea ce visaţi să fiţi voi, oamenii - a luptat împreună cu voi în toate marile bătălii care au schimbat faţa pămîntului, v-a însoţit în expediţiile care au descoperit lumi noi şi, tot alături de voi, oamenii, a rămas încremenit în piatra şi marmura statuilor din pieţele capitalelor de pretutindeni. Pînă într-o zi, cînd calul s-a retras, cu nechezat tăcut, în istorie. Era pe 1 septembrie 1939, începutul celui de-al doilea război

mondial, data la care armata poloneză se năpustea asupra tancurilor germane, într-o ultimă, disperată, şarjă de cavalerie. O epocă milenară se încheia abrupt, dureros, definitiv. După o vreme, calul era izgonit şi de pe pînza cinematografelor, purtîndu-i spre nicăieri pe cei din urmă eroi ai Marelui Western. Cam tot atunci, caii din satul de munte al bunicilor mei erau mînaţi, ca oile în turmă, spre abatoare. Pe la sfîrşitul veacului trecut, un bătrîn gînditor român de pe un vîrf de munte era de părere că ei, oamenii de cultură, aidoma cailor, sînt de trei soiuri: de curse, de circ şi de povară. Asta să fie tot? Oare numai atît i-a mai rămas calului în amurgul vremurilor? Performanţa pe hipodrom, divertismentul sub cupolă şi trasul la jug în l