Holocaustul evreilor români. Din mărturiile evreilor supravieţuitori , volum publicat de Institutul Român de Istorie Recentă, e o carte sobră care evită senzaţionalul: 40 de mărturii ale unor oameni născuţi în anii '20 sau la începutul anilor '30. Cînd erau foarte tineri, au trecut prin experienţele aceluiaşi proiect: exterminarea evreilor europeni. 20 dintre ei, originari din Moldova sau Bucovina, au fost deportaţi de statul român condus de generalul Antonescu în Transnistria, ceilalţi 20 au fost deportaţi de autorităţile ungare horthiste în lagărele morţii de pe teritoriul Poloniei şi al Germaniei. Colaboratorii Institutului Român de Istorie Recentă consemnează amintirile stimulîndu-le cu un set de întrebări menit să răscolească memoria, în aşa fel încît aceşti oameni acum bătrîni să poată povesti cotidianul ororii, amănuntele de pe drumul spre moarte, sfîrşit evitat de supravieţuitori prin întîmplări inexplicabile. Întrebările sînt concrete, se referă la amănunte, încearcă să reconstituie dimensiunile unei barăci sau dacă aveau sau nu tacîmuri, cum erau closetele, şi tocmai acest efort adresat cotidianului concentraţionar dă o imagine mai percutantă a terorii decît consideraţiile savante despre caracterul ei criminal. Cele două tipuri de experienţă au ceva în comun: şi România, şi Ungaria au procedat la deportarea în masă a evreilor, considerînd că apartenenţa la această etnie îi condamnă la dispariţie: din momentul cînd a fost luată această decizie pînă la aplicarea ei, deportaţii n-au mai fost consideraţi oameni şi n-au mai fost trataţi ca nişte oameni. Această identitate de scop se realizează prin mijloace diferite. Lagărele din Transnistria, situate în geografia unor localităţi obscure dintre Bug şi Nistru, erau nişte încropeli păzite şi se conta pe faptul că frigul, foamea şi bolile îi vor omorî oricum pe cei care nu aveau voie să părăsească perimetru