La Washington, ceremonia de instalare a preşedintelui Bush a fost o mare producţie teatrală, unde divertismentul a avut un loc central şi toată lumea a putut vedea pe ce s-au cheltuit banii. Discursul, proiectele politice erau un element al spectacolului, departe de a fi partea cea mai importantă a ceremoniei. Mai curînd vedetă decît om politic, Bush şi-a jucat rolul cu îndemînare, a făcut ce i s-a spus să facă, fără surprize. După cîteva zile, la Kiev, ceremonia de învestire a preşedintelui Iuşcenko a arătat că noţiunea de libertate, rimă impusă în discursul american, este încă o problemă de viaţă şi de moarte pentru un mare număr de cetăţeni ai lumii. După luni de luptă pentru impunerea candidatului care a cîştigat în mod real alegerile împotriva aceluia desemnat să le cîştige pentru că aşa voiau puterea locală şi vecinul obişnuit să dicteze, victoria a avut un gust dulce. În piaţa de la Kiev, pasiunea politică era prezentă cu o intensitate, departe de ritualul de la Washington, dar fără să-şi găsească încă formele adecvate de exprimare. După ceremonia din Parlament legată de semnele unui trecut medieval, întîlnirea lui Iuşcenko cu poporul ar fi trebuit să fie semnul schimbării. Or, dincolo de bucuria furată de camerele de luat de vederi, cînd se opreau la indivizi, manifestările maselor aveau sunetul sovietic al entuziasmului bine organizat. S-a terminat cu minute întregi de scandare a numelui celui ales, speranţa se concentra în puterea acestui om de a modifica realităţile sărăciei, ale corupţiei, ale consecinţelor pe plan social şi uman induse de un capitalism clientelar. Or, un om singur nu poate schimba nimic şi problema noului preşedinte este tocmai aceea a echipei. Pentru ca Parlamentul să respingă primele concluzii ale Comisiei Electorale - cele care îl dădeau cîştigător pe rivalul său Ianukovici - a fost nevoit să se alieze cu deputaţii comunişti. D