"Ceea ce face originalitatea României faţă de vecinii ei

mai avansaţi pe drumul democraţiei este... ruptura cva-

sitotală care există între aceste două fragmente, care ne

pot face să vorbim practic despre două Românii diferite, cu

conştiinţă de sine şi a restului lumii diferite."

Românii după '89, Editura Humanitas, 1995*

A făcut carieră vechea idee cu cele două Românii, a devenit ceea ce se numeşte o paradigmă-sistem. Ea explică acum totul, ruptura rural-urban (care fusese ideea originară), dar şi ruptura tradiţionalism-modernism, transilvănism-valahism, şi chiar conflictul dintre grupul de la Păltiniş şi heterogenii săi contestatari. Depinde de unde te poziţionezi, sînt multe posibile "două Românii". Dar tot vechea interpretare rămîne singura cu un sens: restul sînt fantoşe intelectuale, nu realităţi. Acum, că s-au răcit alegerile şi avem timp de analize statistice, cele două Românii se întrevăd din blow-up precum fotografiile: pe de o parte, o Românie europeană, cu oraşe şi comune dezvoltate, cu muncitori, pensionari, fermieri şi patroni, care votează divers, de la stînga la dreapta, dar mai mult la dreapta, şi pe de alta, una de lume a treia, a agriculturii de subzistenţă, fără bani, trăind din ce cultivă sau schimbă prin troc, care votează uniform, PSD. Acestea două nu se suprapun perfect cu urbanul şi ruralul, ruralul din Prahova sau Cluj nu e de "supravieţuire", precum cel din Teleorman sau Giurgiu. În primul avem fermieri sau întreprinzători sau meseriaşi, în al doilea găsim doar ţărani. La venit, educaţie şi vîrstă egală între urban şi rural, ţăranul este un om mai supus, care crede că liderii trebuie ascultaţi chiar atunci cînd greşesc. E singura diferenţă psihologică semnificativă faţă de urban. Ce diferă este autonomia în termeni reali a ţăranului, mult mai mică decît a fermierului sau a orăşeanului. Ţăranul este atît