Prima dată, să fie vreo doi ani de-atunci, am văzut, prin Sinaia, săgeţile. Erau peste tot, într-o perioadă cînd revirimentul Văii Prahovei încă nu se produsese şi Sinaia era doar un orăşel de provincie cu farmec, dar neglijat. Ne-am luat după săgeţi, ca Hansel şi Gretel după pietricele sau firimituri, şi am dat de "Taverna sîrbului." Cînd ai avut, deja, un tată sîrb care se chinuia să reconstituie, în România, tradiţionala lor pleskavica , orice cu "sîrbesc" în denumire îţi atrage atenţia. Mai ales că, în perioada respectivă, spiritul sîrbesc era destul de prezent în mentalul românesc prin războaie, Bregovici şi Kusturica. După o perioadă în care fusese sesizabil doar ca termenul superior al unei comparaţii economico-sociale (mai pe-nţeles, fusese mai bine pe vremea lui Tito decît pe-a lui Ceauşescu, ei aveau multe, inclusiv mîncare, în vremurile de restrişte, şi erau privilegiaţi cei care locuiau mai aproape de graniţă). Lăsînd istoriile, după Bregovici, "Taverna sîrbului" a dat lovitura în România. Se pare că spiritul sîrbesc şi-a descoperit puncte comune cu cel românesc, dacă nu la nivel curat gastronomic, măcar în ceea ce priveşte dimensiunea apetitului: şi unuia şi altuia dintre popoarele vecine şi prietene le plac felurile uriaşe şi consistente, cu multă carne şi puţină grijă pentru colesterol. Friptanele, micii, chiftelele, şniţelele şi cîrnaţii rămîn în topul preferinţelor atît româneşti, cît şi sîrbeşti. Doar că sîrbii i-au întrecut pe români în dimensiuni - micii lor sînt mult mai mari ca ai noştri, dar şi mai gustoşi (după mine), chifteaua lor e uriaşă, acoperă o întreagă farfurie şi se cheamă pleskavica , cîrnaţii - mai adevăraţi şi fripturile - mai împănate. E clar că m-am lăsat dusă de valul gurmandului, dar şi al descendenţei sîrbeşti. Totuşi, sîrbii bucătari rămîn mai curajoşi în mirodenii decît românii, nedîndu-se înapoi de la ardei iute şi