Acum vreo zece ani, tema unirii cu Basarabia era încă "pe agendă". Măcar pe agenda aspiraţiilor, sentimentelor şi idealurilor identitare, dacă nu şi pe aceea a realităţii politice. Comentatori ale căror instrumente analitice erau nu cele oferite de politologie, ci dragostea de ţară şi mîndria de a fi român, spuneau chiar că "momentul istoric" al reîntregirii a fost ratat la începutul anilor '90, cînd s-a dezintegrat Uniunea Sovietică: atunci trebuia acţionat. Să presupunem, de dragul exerciţiului, că s-ar fi întîmplat aşa: în mod sigur refacerea României Mari ar fi stîrnit la vremea aceea entuziasm. După care ar fi urmat - inevitabil - problemele, mult mai complicate decît cele pe care oricum le-am avut. De pildă, azi am fi avut o minoritate rusească foarte numeroasă, plus alte cîteva minorităţi "mici". "Grupul minorităţilor" din Parlament ar fi fost mai consistent şi - eventual - ar fi avut reprezentare parlamentară şi vreo organizaţie politică a rusofonilor din România (Mare), după modelul UDMR. Iar în unele judeţe "reîntregite" de dincolo de Prut, guvernul nou instalat ar fi putut să numească, în anul de graţie 2005, prefecţi de etnie rusă. Sau găgăuză. Geopolitica ne-a ferit de aşa ceva şi ne-a lăsat să gestionăm doar chestiunea prefecţilor maghiari, în număr de doi: unul în Mehedinţi, altul în Covasna. "Cazul" din Mehedinţi n-a deranjat aproape pe nimeni. Cel din Covasna a stîrnit reacţii vehemente, în primul rînd din partea filialelor locale ale PNL şi PD: şefii lor au declarat că românii din judeţ "se simt abandonaţi", că nu se ţine seamă de dorinţele şi problemele lor. Dincolo de fraze şi întorsături, e limpede că în cazul de faţă deranjează originea etnică a prefectului, iar ceea ce ar trebui să fie pe primul plan - legalitatea, competenţa, ideea că prefectura nu e o moşie condusă după plac, ci o instituţie a statului - trece cu totul în umbră. Deocam