Pînă pe 27 februarie, poate fi vizitată la Muzeul Naţional de Artă al României expoziţia-eveniment "De la Moore la Hirst: 60 de ani de sculptură britanică", organizată de muzeu în colaborare cu British Council. Sculptura britanică nu este ce ştiam noi că este, ci ceea ce ne propune expoziţia De la Moore la Hirst: 60 de ani de sculptură britanică. Aflăm astfel că filmele, desenele, fotografiile din expunere reprezintă de fapt sculptură, în ciuda prejudecăţilor noastre. Dacă am chema laolaltă personajele-sculpturi răsfirate prin sălile de expoziţie, am avea material pentru un film absurd genial. Figurile tolănite şi idolii ancestrali din piatră ai lui Henry Moore te duc cu gîndul la Cuminţenia lui Brâncuşi şi la figurile tăcute ale lui Michelangelo Antonioni de la începutul lui Blow-up, unde tineri cuminţi aşteaptă inevitabilul. Absurdul vine din alăturarea acestor blajini la mulţimea nebună, colorată, a figurilor umane pe care le descoperim cu greu în mulţimea de obiecte nefigurative din sălile următoare. Noii idoli feminini propuşi de Eduardo Paolozzi, de exemplu, se prezintă sub forma unui mecanism fără soclu, violent colorat şi cu aură din rujuri răsfirate sau, precum Dollus-ul, din oţel cromat care oglindeşte figura vizitatorului. Alaiul de personaje continuă cu fragilul portret din fragmente de bare de oţel făcut de Anthony Gormley, cu cele două chipuri impasibile ale lui Gilbert & George, sculpturi pe bandă video, cum le numesc ei, şi cu omul în convalescenţă care învaţă să-şi folosească din nou picioarele din filmul în ralenti al lui Douglas Gordon. Neliniştiţi şi imaginativi, artiştii te provoacă să accepţi că o parte din tine este aşa cum îţi prezintă ei omul: vulnerabil, violent, tăcut, trist, exuberant, neajutorat. Printre personaje se inserează insinuant forme diverse care par că nu au legătură cu omul. Sînt uriaşe, colorate, din materiale moi şi