Am văzut primul Kusturica din viaţa mea acum vreo cinşpe ani, acasă, pe vremea cînd mai existau cinematografe de cartier. L-am văzut pe ultimul ieri, la Mall. Între astea două filme, Kusturica a devenit, dintr-un anonim, un consacrat. Şi nu orice fel de consacrat, ci unul dintr-ăla de-l ştiu copiii - o Coca-Cola a cinematografiei est-europene. Ce s-a întîmplat cu arta lui în ăştia cinşpe ani e greu de zis. Pentru cinema, fiecare îşi găseşte materia din te miri ce. La Kusturica, tata a plecat de mult în călătorie de afaceri şi nu s-a mai întors. Au mai rămas ţiganii şi războiul (à propos, de mult suspectez că războiul în fosta Iugoslavie a început graţie unui pact secret între cineaştii locali şi administraţia americană). În Viaţa e un miracol, ingredientele sînt aceleaşi: ţigani, război, taraf, cioburi, bombe, chiuieli.

Şi împuşcături cu tona - dar Kusturica le dă cu tifla americanilor şi le predă prima lecţie a filmului de artă: împuşcăturile în film sînt OK, dar să fie în plan vertical. Şi animale: toate vietăţile cu două sau patru picioare pe care vi le puteţi închipui latră, miaună, hămăie şi storc lacrimi în filmul ăsta. Întreagul miracol al vieţii pulsează frenetic în venele filmului în fiecare clipă - ca să zic aşa. Cu ce folos: dau naştere unui Frankenstein incoerent, kitchos şi trendy care se roagă de noi să-l plăcem. Şi într-adevăr, pe alocuri îi sclipesc în ochi nişte priviri aşa de umane de te-apucă mila. Săracu' Emir, care-l cunoaşteţi, daţi-i un telefon. E aşa de trist cînd viaţa şi moartea au devenit copleşitor de banale şi n-a mai rămas nimic spectaculos de povestit pe lumea asta! Cristian MUNGIU

mergi pe mîna mea

Am văzut primul Kusturica din viaţa mea acum vreo cinşpe ani, acasă, pe vremea cînd mai existau cinematografe de cartier. L-am văzut pe ultimul ieri, la Mall. Între astea două filme, Kusturica a devenit, dintr-un ano