Bogdan Ghiu: Rasvan Popescu a scris pentru film, a scris proza, a scris scenariu, si acum scrie un roman cinematografic. In secolul XXI, cand un critic spune despre un roman ca e cinematografic, este un epitet superlativ. Cred ca e foarte important, pentru literatura concurata de lectura utilitara si de tot vizualul (film, televiziune) sa producem carti care pot fi citite intr-o singura sedinta de lectura. Cartea lui Rasvan Popescu ar putea parea la inceput un joc asa-zis al postmodernismului de proza. Ei bine, nu. Este un joc, dar e un joc superior. Jocul este nu intre realitate si film, nu intre realitate si carte, ci intre realitatea psihica, onirica, inevitabila si tiranica a acestui mare artist, personajul fimului, si film, deci intre doua irealitati, incat stai si te intrebi unde mai e realitatea. Acest regizor, Tomas, este un autor posedat de imagine. El pune mana pe aparat si trage cadre plictisitoare, cam cum le visa Godard. Operatorul ii spune: "Da' nici o miscare, nici un cadru general, nimic, numai cadre medii fixe?". Da, e antifilm, pentru ca el voia sa transmita cu totul altceva. Pe de alta parte, cade in grandoarea, in mania lui Griffith sau, astazi, a hiperproductiilor de televiziune. Construieste o piramida pe care toata lumea showbiz-ului romanesc se cearta. Personaje reale apar cu numele lor - pot fi gasiti Dan Bittman, formatia 3 Sud-Est. Aceasta carte mi-a adus foarte mult aminte, in anumite locuri, de marea proza. Se misca materii epice inefabile; nu-i nici psihologie, nici actiune, e putin dialog, dar, cu toate acestea, romanul curge. Mi-am amintit de proza americana, de vartejurile de nebunie iscate din nimic, descriind nimicul de la Faulkner. Dar mi-a evocat mai ales Ravelstein al lui Saul Bellow - portretul scurt al unui geniu in agonie.
Rasvan Popescu: Cel mai rau lucru pe care poate sa-l faca un autor in ziua lansarii cartii sa