Ultima oara cand la Washington a venit o administratie pro-business, taxele au fost scazute. Se intampla in anul 2000, iar George Bush avea o scuza serioasa: statul colectase prea multi bani. Asa ca s-a hotarat sa-i dea inapoi cetatenilor.Nu e cazul Romaniei, care strange cu pana la 5 procente mai putin decat cheltuieste.
Noi n-avem de unde sa facem cadouri, ceea ce nu inseamna insa ca politicienii nostri nu le pot promite. Din contra: in ultimele alegeri, toata lumea a zugravit peisajul idilic al relaxarii fiscale: palmieri cu frunze din bancnote de 100 de euro sub care se vor odihni romanii muncitori, satui de atata spoliere.
Fireste, chiar si cei mai inteligenti dintre noi au crezut si au votat – si puteti lua asta drept o foarte sincera mea culpa. Ei, da, intre aritmetica simpla si literatura electorala, am preferat literatura. Acum, baietii aceia cu cifrele pe care i-am dat afara se razbuna: relaxarea unora e tensiunea arteriala in crestere a altora.
Vorbesc, bineinteles, despre cele 16 procente ale cotei unice, care iata ca trag presul de sub masa relativ prospera a IMM-urilor. E ca un blestem: in Romania, nimeni nu trebuie sa se simta prea bine, prea mult.
Prosperitatea onesta e limitata la cativa ani, planurile (era sa zic de viitor, dar daca gasesc pe cineva sa stie ca e pleonasm?), la cateva luni, iar extazul se reduce si el la cinci minute. Acelea dintre vizionarea extrasului de cont si plata taxelor la bugetele locale, centrale si galactice.
E drept, IMM-urile ajunsesera un refugiu al romanilor cu salarii mari. Un paradis fiscal la purtator, un Delaware sau un Barbados mioritic, numai bune pentru fentarea cat mai multor taxe si impozite. Dar ele au fost in acelasi timp o scoala de afaceri pentru multi.
De voie, de nevoie, oamenii au invatat sa scrie contracte, sa faca facturi, ba chiar
