Ma numar printre bucurestenii facuti, iar nu nascuti. Tot ce stiam despre Bucuresti, in copilaria petrecuta intr-un sat indepartat din Gorj, era ca acest oras magic se afla undeva spre rasarit, cum treci dealul.
Bucurestiul implinise pe atunci 500 de ani, si stiam acest lucru de la aparatul de radio "Bucuresti 500", adus de mama pe bicicleta, in chiar ziua in care satul nostru fusese racordat la curentul electric.
Intalnirea mea directa cu Bucurestiul a avut loc abia cand m-am inscris la Universitate. Sunt dintre norocosii care au mai prins centrul Capitalei asa cum fusese el din veac, pe cand Ceausescu nu-si pierduse de tot mintile si nu incepuse tragicele demolari de mai tarziu. In primele luni de studentie, am cutreierat toate strazile vechi din centru, toate parcurile si cartierele de casute de la mahala. De atunci dateaza iubirea mea pentru acest oras, viu si dinamic in zonele ce aminteau de trecut, aproape mort in sectoarele de blocuri-dormitor. Astazi, dupa ce mii de case, biserici si vile au cazut sub lama buldozerelor, caut in gand locurile care ma vrajeau in timpul plimbarilor de sfarsit de saptamana, si care au disparut pentru totdeauna. Revad ca prin ceata Hala Unirii, cu arhitectura ei pariziana; Spitalul Brancovenesc, cu inscriptia de pe cupola pavilionului central, care l-a inspaimantat pe dictator ("Cel ce va demola acest lacas va arde in flacarile iadului"); vilele cu gradini de trandafiri si vita-de-vie de la Uranus, dealul pe care se inalta astazi, ca un monument al dementei, neomenescul Palat al Parlamentului; casele boieresti din zona Muzeului de Medicina Legala, de pe Splai; romanticele carciumioare de la Izvor; casele artistilor din vecinatatea Bisericii "Mihai Bravu", in amplasamentul ei original.
Un timp, am trecut des si apoi m-am mutat pe Calea Vacaresti, atras de casele mari, etajate, retrase in fundul curtilor, ca sa
