Povesti mai reci decat iarna, despre batrani alungati de acasa si abandonati in azile, atunci cand nu mai sunt de folos. Importata din Occident, o moda ticaloasa Il face sa planga chiar si pe Dumnezeu .
Ultimul pat
Mamaia Vasilescu se ridica incet de pe pat, cu un oftat. Papucii o asteapta cuminti, unul langa altul. Ii incalta, se indreapta cu pasi mici spre fereastra. Trage perdeaua si se aseaza pe-un scaunel, cu mainile in poala. Priveste. Prin geam, nu ajunge la ea zgomotul strazii, in camera se aude doar ticaitul ceasului de pe noptiera. Pe trotuarul din fata azilului, oamenii se misca fara zgomot, ca intr-un film mut. Tineri incolonati merg spre centrul de recrutare. Un domn cu servieta si palton negru trece grabit. O doamna cu sacosele grele vine dinspre piata. Doi liceeni fumeaza, dandu-si tigara unul altuia.
De ce trebuie oare ca ea sa stea si sa planga in fereastra, in timp ce lumea isi vede de drumul ei? Se simte ca si cum viata ar fi luat-o pe un val si ar fi aruncat-o pe o plaja pustie, de unde nu se mai poate intoarce in larg. Sta si priveste neputincioasa cum trec corabii la orizont. Ar vrea sa coboare, sa se amestece printre oamenii strazii, sa mearga in rand cu ei, grabindu-se la serviciu sau poate acasa, unde a lasat o oala cu mancare pe foc. Sta la fereastra ore intregi si plange. Lacrimile i se scurg prin liniile sapate in obraz, de suferinta celor 82 de ani pe care tocmai i-a implinit. Ochii i se impaienjenesc si trecatorii devin simple pete de lumina, ce se misca mai repede sau mai incet. Tic-tac, tic-tac, se aude ceasul. Tacerea se asterne pe obiectele din camera, strat dupa strat, mulandu-se pe forma lor si facandu-le din ce in ce mai mari, pana ce devin uriase si o sufoca.
Mamaia Vasilescu si mamaia Bina Mamaia Vasilescu iese la poarta. Se tine de gard si respira adanc. Un domn pare sa semene din d
