Sunt o mare iubitoare de animale si povestile despre ele ma fascineaza.
As putea sa scriu o carte despre animalele care m-au inconjurat in copilarie cu tandrete si caldura, fiindu-mi si prieteni, si jucarii. Am fost un copil sarman, abandonat de parinti la Valenii de Munte, la niste oameni tare saraci, dar plini de bunatate, care au facut totul ca sa ma creasca si sa ma educe cum trebuie. Dar frustrata de dragostea adevaratilor mei parinti, eu eram tot timpul retrasa, singuratica, suparacioasa si sensibila. Animalele erau singurii mei prieteni, cu ele ma intelegeam. Intr-o vara, am fost cu mama adoptiva la o verisoara de-a ei, intr-un sat, si la femeia aceea am vazut o scroafa cu niste purcei tare mici. Aveam sapte ani, trecusem in clasa a Ii-a, si animalele acelea plapande m-au impresionat foarte mult.
Scroafa avea opt purcei, dar unul din ei era olog si nu putea sa mearga cu picioarele din spate. Tanti Leana, verisoara mamei, zicea ca asteapta sa vina unchiu sa-l taie si sa-l arunce, sa nu se mai chinuie asa beteag. Eu am inceput sa plang si am rugat-o sa nu-l omoare si sa mi-l dea mie. Mi l-a dat. I-am legat piciorusele bolnave unul de altul, apoi am infasurat niste sipci de ladita in carpa si i-am pus atele, cum am vazut la un copil al vecinilor, cand si-a rupt mana. I-am pus o sipca pe burta, una pe spate, si doua, una de-o parte, si alta de cealalta a picioarelor bolnave. L-am hranit cu biberonul (parintii adoptivi aveau la tara trei capre si cinci oi). Dar pe furis, sa nu ma vada mama, il puneam sa suga direct de la capra sau oaie, ce prindeam. Am facut din purcelus jucaria mea vie, papusa mea scumpa. Il tineam in bucatarie, intr-o lada, si-l spalam si ingrijeam ca pe un copil. In trei saptamani am pus purcelul pe picioare. Incet-incet, s-a vindecat complet si se tinea tot timpul dupa mine. Parintii plecau la cosit si strans fanul, la sapa la
