De ce n-aş aprecia acţiuni TV ca zîmbetul Andreei Marin pentru Asia sau ca marea familie umanitară de la Realitatea TV? Ce e de obiectat dacă tot omul îi poate suna pe preşedintele ţării, pe doamna Mona Muscă sau pe Oana Roman ca să-şi anunţe ajutorul pentru victimele "infernului din paradis"? Ce e dacă televiziunile valorifică pe toate laturile un eveniment catastrofal, dacă oameni politici sau VIP-uri, mai mult ori mai puţin importante, îşi adaugă cîteva trăsături nobile la imagine, dacă omul de rînd poate participa la o solidaritate cu adevărat globalizată? În fond, toată lumea profită. În cele din urmă, victimele înconjurate de mîl, de ruine şi de morţi. Medicamentele, hrana, spitalele mobile, fondurile dau un ajutor de preţ, pragmatic, acolo unde orice ajutor contează, şi aduc în plus suportul psihic al unei fraternităţi fără frontiere. Orice român se poate integra în marea familie mondială, avînd grijă, alături de Bill Clinton şi de G.W. Bush, de nenorocirile Indoneziei şi Thailandei unde, aflăm, cîţiva români şi-au petrecut vacanţa. Acţiunile umanitare şi promovarea lor sînt fără îndoială lucruri admirabile, demne de respect. Sigur că, stilistic, poate să displacă aşezarea nenorocirii şi a fraternităţii în pagină de PRO TV Magazin, procesarea lor omogenizantă după reguli de show-bizz cu efecte garantate. Eşti stingherit să vezi că nenorocirea şi fraternitatea pot deveni atît de banal spectaculoase, de productive, de "neproblematice", că soluţia e găsită, foarte simplu, de Andreea Marin, acolo unde tragicii greci dau din colţ în colţ. Dar, la urma urmei, nenorocirea e umilă şi foarte populară, e democratică, e un mare prilej de fraternizare: nu face deosebire de cultură, religie, geografie, merite spirituale ori etice, poziţie socială, meserie sau ideologie. Valurile care au înghiţit ţărmul sînt metafora banală a democraţiei ei. Puţin stînjenitor e faptu