Fie în mintea noastră jocurile se fac uneori diferit, fie, pur şi simplu, vine o vreme cînd vezi dintr-o dată ceva pînă atunci prezent, dar ignorat. Dacă lumea are o piele în care existăm, cu siguranţă pielea asta e iritată rău. Poate aţi observat frecvenţa, în vorbirea curentă, a unor construcţii de tipul: vezi să nu, vezi că, ne vedem, la revedere, ne auzim, auzi că, am mirosit eu ceva, nu-mi miroase-a bine, nu gust chestiile astea, mi-a lăsat un gust amar etc., dar foarte puţine sînt expresiile de natură tactilă: a pus mîna pe, nu te atingi de... şi aici şirul se cam termină. Probabil fiindcă atingerea se poate transforma cu uşurinţă în traumă sau agresiune. Ea presupune o anume rigoare emoţională, lucru explicabil dacă avem în vedere că, în economia subtilă a omului, simţului tactil îi corespunde afectivitatea. Întîmplarea face să fi deschis de curînd o culegere de articole a lui Eugen Ionescu la cel intitulat "Ceea ce văd", publicat în Rampa, 1933 şi care începea exact aşa: Nu am motive suficiente să cred că este adevărat ceea ce văd şi evidenţa. Teza că nimic din cunoaşterea furnizată de simţuri nu este adevărat e atît de veche, încît îmi vine să cred că nu se inventase încă lumea cînd a apărut. O fi fost un promo publicitar de-al lui Dumnezeu. Deşi argumentaţia în privinţa irelevanţei tactilităţii pare neclară, un lucru e cert. Evidenţa, îndoielnică în opinia lui Ionescu, ne vine în primul rînd pe cale vizuală. Asta îmi aminteşte că trăim într-o lume a imaginii, uşor audio şi din cînd în cînd olfactivă. Extrem de rar şi tactilă. Publicitatea românească este o dovadă din acest punct de vedere. Reclamele cu subiect tactil se pot număra pe degete, într-un timp foarte lung. De altfel, cînd tema a intrat cu adevărat în atenţia publicului, a făcut-o debutînd cu o gafă. Spotul la Cappy ne mai face şi acum să zîmbim stînjeniţi, dacă nu puţin enervaţi la panseu