După nenumărate aventuri şi numeroase avataruri, Legea Teatrelor a intrat, nu demult, în vigoare şi mulţi oameni de teatru au răsuflat uşuraţi; aproape tot atîţia cîţi au oftat, încruntaţi. Asta pentru că nimeni nu ştie, de fapt, ce consecinţe practice va avea ea. Oricum, se deschide astfel calea unei organizări mai variate, mai flexibile şi mai "occidentale" a instituţiilor de spectacol, care se numără, la ora actuală, printre enclavele conservatorismului administrativ. Pe de altă parte însă, Legea Teatrelor deschide şi calea unei dizolvări rapide şi, probabil, ireversibile a trupei tradiţionale. Nu cred că mă tem de drobul de sare... Discuţia despre utilitatea şi eficienţa trupei ca unitate teatrală productivă, ca să zic aşa, se poticneşte, de regulă, atunci cînd ajunge la tipul de contract - cu durată limitată, respectiv nelimitată - care li se poate oferi actorilor sau pe care ei şi-l doresc. Aceasta este însă o falsă problemă. O trupă nu se alcătuieşte neapărat din actori angajaţi pe viaţă în instituţie, deşi siguranţa zilei de mîine (pe care, indiscutabil, contractul definitiv o promite) poate reprezenta o bună linie de start. Pentru ca un asemenea organism, în acelaşi timp simplu şi complex, transparent şi misterios, foarte solid şi extrem de fragil, să se nască şi să funcţioneze e nevoie, în primul rînd, de o persoană (o personalitate) cu vocaţie de întemeietor. De mentor. De pedagog. Această persoană (personalitate) poate fi un actor - aşa era în Italia renascentistă, unde teatrul popular ce-şi zicea commedia dell'arte era făcut de trupe ambulante identificate prin numele actorului principal (capocomico ), poate fi un dramaturg - aşa au fost, în Anglia elisabetană, Shakespeare şi în Franţa Regelui-Soare, Molière (ambii, actori la "origine"...) sau poate fi un regizor - aşa au fost, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, Konstantin Stanislavski şi Vladimir