* Ray / Ray (SUA, 2004), de Taylor Hackford. Cît de bun şi de interesant îşi poate permite să fie un film biografic hollywoodian (un biopic)? Viaţa unei persoane reale n-are cum să reacţioneze prea bine la tratamentul pe care-l recomandă seminariile şi manualele de scenaristică: înghesuirea în formatul aferent (constînd din trei acte: ascensiune, declin, revenire), operaţia de extragere a momentelor cruciale (care, odată extrase, par prea clare, prea uşor de decupat, prea direct interconectate), frecţiile menite să pună în circulaţie o pildă, un sens înălţător - toate astea riscă să înăbuşe viaţa aceea. (Mai ales frecţiile. Julian Barnes are dreptate să se enerveze, în Papagalul lui Flaubert: "Pentru Dumnezeu, doar viaţa ei nu-i o istorioară morală! Viaţa nimănui nu-i o poveste cu tîlc.".) Viaţa lui Ray Charles, aşa cum ne-o prezintă regizorul Taylor Hackford şi co-scenaristul său, James L. White, are o structură hollywoodiană exemplară: ascensiunea începe în 1950, cînd tînărul Ray, copil de dijmaşi din Florida, ajunge la Los Angeles, "acolo unde vine negrul să-şi deschidă aripile", şi după două ore şi jumătate, cînd filmul se încheie, sîntem tot într-un moment de suiş - anul este 1964 şi Ray tocmai şi-a învins dependenţa de heroină. Pentru ca efectul de înălţare să fie maxim, Hackford mai adaugă o secvenţă: momentul în care statul Georgia a făcut din "Georgia on My Mind" imnul său - o reparaţie necesară oferită artistului care-şi anulase cîndva un concert în semn de protest împotriva rasismului. Secvenţa asta vine după ce filmul propriu-zis s-a terminat şi funcţia ei de aducere-aminte putea fi preluată, cu mai multă eleganţă, de o simplă frază scrisă pe ecran; restul e frecţie hollywoodiană, bună pentru circulaţia Oscarurilor (vezi O minte sclipitoare, un alt biopic ce se încheia cu o mare festivitate - mai exact, cu o festivitate de premiere: membrii Academi