Avem în acest personaj întruchiparea unei anumite rezistenţe româneşti, în cumpătul vremii, croită însă pe plasticitate şi nu pe faimoasa "Nibelungentreue" - fidelitatea teutonă. Regele acesta este întruchiparea "soluţiei româneşti", de adaptare şi de transformare a "trădării", înţeleasă ca abandonare de ultimă oră a unui curs, în favoarea altuia, pentru supravieţuirea statală şi naţională. Aceasta este raţiunea care transformă "trădarea" - dar doar în destinul popoarelor - din renunţarea la un imperativ moral, într-o categorie logică. Acelaşi om are de-a face cu ţara al cărui suveran a fost menit să fie, de-a lungul unui întreg secol. De la momentele ei de mare înflorire şi nădejde, după Marea Unire, traversînd deşertul războaielor mondiale, civile şi reci şi trei dictaturi, pînă la limanul unei noi regăsiri. Octogenarul Mihai este din nou acasă, nu pe tronul ţării, ci pe unul al istoriei trăite şi asumate, redevenind un simbol al unităţii şi duratei statului, un simbol, rînd pe rînd venerat, temut, respins şi, în cele din urmă, recunoscut şi respectat pînă şi de a treia republică română postbelică. Cazul l-ar fi fascinat pe filosoful şi sociologul german Kantorowich, care cu decenii în urmă, în cartea sa despre arhetipurile regalităţii, recunoştea în suveranul încoronat genericul peren al statului, deasupra persoanei sale şi a întîmplărilor tuturor. Regele Mihai a fost contemporan cu două generaţii de Brătieni, cu Maniu, regele Ferdinand, Iorga, Goga, Aristide Briand, Titulescu, Stresemann, Churchill, Stalin, Antonescu şi Ceauşescu. Le-a intersectat calea şi destinele ca rege copil, tînăr, exilat, izgonit, reîmpămîntenit, supravieţuindu-le nu doar fizic, ci parcă în ritmul mai profund al unei justiţii făcute sieşi şi ţării sale şi al recîştigării libertăţii cetăţenilor ei. Biografia politică şi publică a ultimului ilustru personaj european al secolului trecu