Am ajuns, iată, cu această "ediţie" a "Culturii pe sticlă", la numărul 100. Mult a fost, puţin a rămas (nu ştiu de ce am zis asta, dar aşa mi-a venit; sau aşa se zice, în asemenea cazuri). Trebuie să recunosc că, atunci cînd am început această rubrică în februarie 2003, eram plin de optimism şi credeam că pot îndrepta cu ajutorul ei unele lucruri neplăcute de pe ecranele noastre. O recunosc cu jenă, aşa cum o fac în privinţa tuturor naivităţilor mele. Cui îi pasă, de fapt, de prostioarele pe care le înşir eu săptămînal? Credeţi că, cu săbiuţa mea de lemn (sau, dacă vreţi, de hîrtie), le trezesc vreun frison creaturilor care ne revarsă uneori valuri de pucioasă şi de prost-gust în casele noastre, prin intermediul micului ecran? Sau credeţi că pot să-i trezesc din dulcea letargie pe cei care, cu telecomanda în mînă, au devenit dependenţi de aceste miasme pe care le inspiră cu voioşie? Îi pasă lui Dan Negru şi producătorilor lui Ciao, Darwin că scriu că emisiunea lor e o oroare, că-şi bat joc de public şi că-i pervertesc şi ultimele urme de bun-simţ care le-au mai rămas? Sau telespectatorului că o asemenea emisiune îl trasformă într-un zombie? Aiurea! Eu greşesc că plec de la un calcul prost: că telespectatorul respectiv nu e un zombie. Că babele acelea ştirbe care fac gesturi obscene şi cretinii care se hăhăie la ele sînt nişte exemplare singulare în societatea noastră, căutate de producătorii emisiunii cu lumînarea. De fapt, ăsta ne e poporul, iar telespectatorii care fac ca emisiunea să aibă unul dintre cele mai mari rating-uri sînt, de fapt, còpii fidele ale personajelor de pe ecran. Le place să se uite la televizor, pentru că se văd în el ca-ntr-o oglindă. Asta e: sîntem poporul lui Ciao, Darwin şi al Vacanţei Mari. Pe de altă parte, este iarăşi o naivitate să cred că mă citeşte vreun Dan Negru sau măcar vreun şefuleţ de la televiziunile respective. Mă cites