Cît de misterios atîrnă stelele de cer! Ies de la film în aerul de gheaţă al nopţii şi mă domină fără rest un sentiment de grijă: înţeleg că, de fapt, totul stă să cadă . Senzaţie abisală că imensitatea atîrnă de un fir de păr. Blond. Toate lucrurile îmi par atît de fragile, încît mă tem pentru ele cu intensitatea unei crize de anxietate. Ceva mic, infinitezimal e de-ajuns să prăbuşească tot ceea ce are aparenţă de munte milenar. Echilibrul lumii mi se pare precar, insuportabil din cauza nesiguranţei sale. Respiraţia mea este un atentat periculos la ordinea Universului. Coaja sa subţire, spuzită cu stele, se poate crăpa oricînd, la orice gest brusc pe care îl fac. Stabilitatea e, în realitate, imponderabilitate, iar măreţiile nu sînt altceva decît timidităţi gingaşe. Cum de poate fi totul atît de fragil? Muzica. Mă urmăreşte muzica aceea a lui Samuel Barber. Adagio pentru coarde opus 11. Cu ani în urmă, îmi exersam stilul imaginînd moartea unui balerin bolnav de SIDA ca pe un dans pe această muzică. Vroiam să descriu într-o proză o agonie coregrafică şi adagio-ul acesta trebuia să fie muzica inspiratoare. Nu am putut produce mare lucru. Ceea ce rămînea pe hîrtie în cuvinte nu era nici măcar comparabil cu emoţia copleşitoare pe care o am cînd aud acest Adagio. Tăiam cu cerneală neagră tot ce scriam. M-am oprit după cîteva încercări, convins că nu am talentul să pot pune în cuvinte experienţa mişcărilor melancolice şi deznădăjduite ale ansamblului de coarde. Cînd a scris în 1936 acest Adagio, Barber era sub impresia unor pasaje din Virgiliu în care se descrie cum un fir de apă devine rîu năvalnic. Emoţia ascultătorilor este, de bună seamă, de altă natură, din moment ce Adagio pentru coarde a servit ca muzică mortuară la catafalcul a doi preşedinţi americani: Roosevelt şi Kennedy. Un critic muzical scrie despre muzica aceasta că "este ca un arc lung care începe î