"Pielea cred că mă înnebunea, pielea care îmbrăca perfecţiunea aia de trup, muncit pe panglică, cerc sau măciuci, ştiu că zîmbeşti, şi ei îi plăcea să spună că are corpul aşa de mişto de la măciuci, dar noi aici vorbim de gimnastică artistică, tăticu', de performanţă, nu de ce-ţi trece ţie prin capul ăla plin de zegras îmbîcsit de sex, motiv pentru care te şi bănuiesc că ai cumpărat cartea asta, doar-doar vei afla ce am futut sau nu din ce am declarat sau mi s-a pus în cîrcă." "Cartea asta" este Singur sub duş de Dan Chişu (Editura Nemira, 2004), iar explozia asta, care mi-a zburat-o din mînă, este la pagina 118. Pentru Dumnezeu, chiar mă poţi blama că am cumpărat-o din motive nu tocmai nobile? Uită-te şi tu la copertă (semnată Dan Chişu): două coapse păroase şi trei mîini delicate, înzorzonate, străine, dar proprietăreşti, care, ca să ne tachineze, se prefac că ascund ce-i al lor de privirile noastre. Cumpărătorul poate fi iertat dacă deduce de-aici că autorul încearcă să ia legătura cu o altă latură a naturii sale decît cea căreia i se adresează, de pildă, Henry James. Şi ce e rău în asta? Latura aia e şi ea bună la ceva din moment ce le asigură o pîine atîtor oameni de ştiinţă, numiţi şi paparazzi, care, lucrînd în serviciul ei secret, studiază zi şi noapte comportamentul speciei numite VIP. Oricum, bună sau rea, e latura pe care VIP-ul a ales s-o abordeze în momentul în care s-a apucat să-şi scrie memoriile erotice. Dacă nu-i plăcea, trebuia să încheie cartea la pagina 41, după constatarea că "e cumplit să faci laba în frig" (urmată, eventual, de un citat din American Beauty: "Şi ăsta-i momentul cel mai bun; de-aici, totul o ia la vale"). Oricum, mie-mi place. Cum e scrisă? Ei bine, aş spune că momentele ei cele mai bune sînt alea în care nu pare scrisă deloc şi, în schimb, pare vorbită - cu chef, cu încredere totală în faptul că merită ascultată, cu rîset