Nu vreau să intru în jocul "monstruoasei coaliţii", nici să mă gîndesc la trădări de budoar politic, între partide, fiindcă pe această cale uităm că politicienii ar trebui să fie prestatori de servicii de guvernare şi că, în ultimă instanţă, cei trădaţi nu putem fi decît noi, cetăţenii, alegătorii, contribuabilii, adică angajatorii acestor oameni. Faţă de noi, pot avea loc în politică "marea înşelăciune" sau "marea încornorare". În comparaţie cu acestea, între partide şi în interiorul partidelor pot să se petreacă doar înşelăciuni şi încornorări mici şi mijlocii. Atunci cînd votăm, facem politic un "contract", dar moral facem şi legămînt temporar cu aleşii. Uneori chiar se întîmplă să credem în promisiunile lor şi în capacitatea lor de a ne apăra drepturile şi a ne reprezenta interesele, căci aşa scrie în fişa postului lor. În ani, am învăţat o lecţie: pentru cei mai mulţi politicieni nu contează vital dacă sînt la putere sau în opoziţie, ci să rămînă acolo, pe scena pe care le place încă prea multora să se simtă supracetăţeni. Nu trebuie să îi bănuim unilateral doar de interese economice, deşi tendinţa spre capturarea statului (forma supremă de corupţie), odată aflaţi la putere, este evidentă. PSD-ul a adus-o pe "cele mai înalte culmi" - ca să mă exprim în limba de lemn. În paranteză fie spus, acest comportament a fost trădare supremă a încrederii cetăţenilor: un partid social-democrat, adică unul care trebuia să redistribuie echitabil banii celor cu venituri mari, a reuşit - cu vorba inspirată a lui Mircea Cărtărescu - să se transforme într-un partid pentru cei putred de bogaţi, furînd prin redistribuire, în mod legal, dar profund imoral, din banii celor care, deşi muncesc sau au muncit, devin tot mai putred de săraci. Atunci cînd eşti la putere, ai "avantajul" fantastic să poţi practica jaful "legal" din banii publici, adică din banii noştri, ai "încornoraţ