Ambivalenţa şi ambiguitatea trădării. Biserica ne învaţă că Iuda a trădat pentru bani şi pentru ca Scriptura să se împlinească prin el. Există, cu toate acestea, o întreagă literatură teologică "paralelă", în care abundă întrebări tulburătoare de genul: dacă Iuda a trădat din dragoste, pentru ca Iisus să nu moară din cauza intransigenţei sale? Moartea lui Iuda devine simbolul regretului tardiv, un efect secundar al faptului că de multe ori cel care trădează nu se gîndeşte la "contrariul" efectului gestului său. De fapt, ne putem doar imagina ce gîndeşte trădătorul în adîncul inimii sale, exerciţiu îngreunat de dezgustul şi mila pe care le produce în ochii celuilalt. Gestul în sine, mecanismul interior al verbului a trăda, este mult mai greu de pătruns. Multiplicabil la infinit, nemuritor, este glorificat şi întreţinut de dorinţa secretă a fiecăruia dintre noi de a gusta, fie şi măcar o dată în viaţă, din deliciile ascunse, destructive, justiţiare ale trădării. Care să fie oare sursele atracţiei fatale ale acesteia? * Cu toate acestea, trădarea face parte din cotidianul nostru. Ne este atît de familiară, încît nu mai putem percepe multiplele ei forme de expresie. Trădarea se adaptează, îşi schimbă sensul în funcţie de cursul istoriei, este un "virus" al sistemului care autogenerează noi coduri-sursă în funcţie de creşterea şi decăderea naţiunilor, degradarea sistemelor politice, a conflictelor etc. Este banal să reamintim că astăzi îi venerăm ca eroi pe cei care mai ieri erau consideraţi trădători şi viceversa. Mulţi "trădători" s-au îndreptat cu un pas ferm către stîlpul de execuţie avînd această frază în minte, căci trădarea este uneori sinonimul speranţei. Dar gestul, actul în sine al trădării, nu poate fi şters din memoria colectivă; el va persista ca un joc de lumini şi umbre asupra personajului, în funcţie de importanţa acestuia şi de gravitatea faptelor