În secolul al XIX-lea, copilul era, mai mult ca oricînd, în centrul familiei, pentru că el însemna un şir de investiţii: afectivă, economică, educativă, ontologică. Grupul, familia sînt prioritare, noţiunea de interes al copilului apărînd tîrziu, astăzi fiind literă de lege. Drepturile copilului ar trebui - se spune - să fie afişate în orice şcoală sau instituţie în care adulţii se ocupă de copii. Copilul nu aparţine doar familiei - ca grup mic -, ci şi naţiunii - ca grup larg. Odată ce se naşte, el antrenează o serie de actori ai spaţiului public - educatori, medici etc. -, astfel încît, pe bună dreptate, se poate spune că perioada copilăriei este prin excelenţă acea zonă în care publicul şi privatul se întîlnesc şi se înfruntă cu violenţă. Politica demografică a regimului Ceauşescu o arată cu prisosinţă, iar înclinarea balanţei către interesul public a dus la drame umane de neînchipuit, consecinţă a absurdului prezent în discursul politic: fetusul era proprietate socialistă a întregului popor. Procesul de conştientizare a copilului şi a tot ce implică el a rămas şi rămîne încă, la noi, un deziderat, atîta vreme cît, în pofida apartenenţei acestuia la grupul larg, cuplul şi familia îl au pentru că aşa se face, aşa se cuvine şi aşa se întîmplă dintotdeauna. Voluntarismul concepţional este relativ, el corelează mai totdeauna cu întîmplarea şi cu intrarea în jocul adult. O femeie fără copii este o monstruozitate, spunea Balzac, a cărui eroină, una dintre cele multe, declara că femeia este făcută să fie mamă. Filiaţia prin sînge este încă atît de înrădăcinată în imaginarul feminin, încît este considerată ca obstacol major în calea adopţiei. La noi, astăzi, se încearcă disocierea trăirii maternităţii de această filiaţie; disocierea ar ajuta înţelegerea ideii de interes al copilului şi ar facilita de-biologizarea maternităţii.

Copilăriile nefericite de altădat