Deşi confesiunile coram populo sînt desuete, ţin să mărturisesc faptul că m-am învrednicit cu cea mai activă prezenţă liturgică exact în anii cînd mă aflam la studii pariziene. Orice persoană depeizată (fie că strămutarea se cheamă surghiun, emigraţie economică sau stagiu doctoral) se duce mai des la biserică pentru bunul motiv că ancorarea comunitară scade presiunea mediului străin. La Jean de Beauvais, unde ne strîngeam duminica, ne simţeam acasă cu toate diferenţele dintre enoriaşi: tineri şi bătrîni, fost exil anticomunist & imigraţie academico-profesională, membri de familie sau figuri în tranzit - reuşeam să comunicăm, ne bucuram să continuăm cele sfinte prin opriri colocviale la "cafeneaua românească" din Cartierul Latin, programam întîlniri şi ne dădeam cu părerea despre ce se mai petrece la Bucureşti... Chestia asta se consuma la începutul anilor '90. Pe atunci, comunitatea centrată eclezial a românilor din capitalele europene se număra doar cu miile. Între timp, situaţia a evoluat dramatic spre cu totul alte proporţii. Statisticile oficiale - şi evidenţele cele mai frapante - ne arată că vreo zecime dintre români trăiesc actualmente în străinătate. Aceşti compatrioţi - vorbim de peste două milioane - au plecat pentru a supravieţui şi trăiesc în condiţii precare, pentru că mulţi sînt ilegali - adică expuşi la diverse forme de abuz -, iar cei mai mulţi lucrează manual, la nivel mediu de calificare, nereuşind să o ducă prea grozav după ce şi-au achitat, prin transfer, obligaţiile de întreţinere a familiilor rămase în ţară. Sigur că expatriaţii trăiesc de facto mai bine decît majoritatea pauperă din România. Şi totuşi, degradarea lor civilă, deposedarea de drepturi (cu posibila alunecare în mediile interlope) sînt o problemă pe care n-o putem ocoli, din cel puţin două motive: pe de o parte, românii respectivi - pe care nu-mi vine să-i prind generic sub d