"Ce vrei tu să te faci cînd o să fii mare?" E una dintre cele mai cunoscute întrebări ale lumii şi marchează începutul dilemelor existenţiale. Cînd eşti pus încă de la 2-3 ani să răspunzi unei atît de complexe interogaţii, care implică, pe lîngă o profundă cunoaştere a realităţii înconjurătoare, şi o necesară capacitate de a anticipa mişcările de pe piaţa muncii, e de presupus că vei ajunge, la vremea semnării primului contract, să fii un individ împăcat cu alegerea făcută. Desigur, pînă pe la 5 ani, sînt de înţeles clasicele schimbări de orientare profesională care cuprind un spectru larg, de la doctor la fotbalist, via pilot de avioane, profesor şi retur. După această vîrstă însă, apar primele opţiuni corect argumentate şi în deplin acord cu lumea înconjurătoare. E concluzia pe care am tras-o după o discuţie avută cu doi puşti de grădiniţă al căror viitor profesional părea a fi, după propriile lor declaraţii, extrem de bine stabilit: unul dintre ei voia să se facă Patriciu, celălalt - Năstase. Dincolo de partea amuzantă a întîlnirii cu micuţii mei parteneri de dialog, se ascunde un adevăr trist. O enormă derută privind viitorul lor profesional a luat în stăpînire tinerii români, rătăcindu-i între dorinţa de a face ceea ce-şi doresc şi a alege o meserie doar pentru avantaje financiare. Cazurile fericite în care gloria, banii şi bucuria de a face ceea ce-ţi place se întîlnesc pe acelaşi palier sînt din ce în ce mai puţine şi nu intră în discuţie decît pentru a demonstra, în ultimă instanţă, că speranţa moare ultima. În rest, pentru cei mai mulţi dintre tinerii aflaţi la vîrsta deciziilor importante legate de meseria pe care o vor avea, probabil, o viaţă întreagă, decid soarta, norocul sau întîmplarea. Nici n-ar putea fi altfel. Şcoala românească produce, de ani mulţi, serii lungi de absolvenţi cu diplome şi specializări fără căutare. Facultăţile - de stat sau