Sînt cuvinte care, puse în circulaţie prin mass-media, capătă o forţă pe care nu o au (şi nici n-ar putea s-o aibă) în starea lor - ca să zic aşa - naturală. Unul dintre ele este cuvîntul autorităţile. Voiam să scriu un articol pe tema asta anul trecut cînd, fiind un an electoral, cuvîntul era omniprezent în jurnalele de ştiri. Nu e greu de ghicit din ce motive: puterea de atunci urmărea să acrediteze ideea că e singura în măsură să ţină sub control situaţia din ţară. În acelaşi timp, imaginile transmise de posturile TV prezentau pînă la saţietate aceleaşi personaje: ministrul Blănculescu, inspectorul Popescu-Piedone, prefectul (şi o vreme ministrul) Gabriel Oprea. Ei, şi încă alţi cîţiva, erau încarnările autorităţii: hotărîţi, necruţători, dînd ordine scurte, dar ferme, urmărind corupţia pînă în cîntarele femeilor de la ţară venite să vîndă roşii. La un nivel mai înalt, autoritatea era guvernul care îşi exercita prerogativele prin, fireşte, ordonanţe de guvern. Totul era menit să creeze impresia că această stare de lucruri este eternă şi că o schimbare ar produce efecte catastrofale. Că lucrurile nu stau aşa s-a văzut în ultima lună, de cînd fosta opoziţie a ajuns la putere. Cuvîntul autorităţi a reapărut şi el, în legătură cu viscolul care a perturbat circulaţia în cîteva judeţe. Dacă Alianţa D.A. a crescut, după alegeri, în sondaje este, cred, şi fiindcă a dovedit că poate înlocui cu succes fostele "autorităţi". În fapt însă, cuvîntul beneficiază de o aură nemeritată. Autorităţile îi desemnează, în fapt, pe reprezentanţii puterii de stat. Ei există exclusiv datorită votului nostru şi, la fel ca miniştrii (etimologia cuvîntului confirmă acest lucru), sînt slujbaşi a căror sarcină e să asigure buna funcţionare a mecanismului societăţii. În Franţa, spre exemplu, un prefect este un funcţionar de carieră a cărui vizibilitate publică este

foarte redusă: el