Gellu Dorian, Cartea tăcută, scene din viaţa şi opera Poesiei, postfaţă de Mircea A. Diaconu, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2004 (prezentare pe ultima copertă de Dan Cristea). 240 pag.

Cartea tăcută a lui Gellu Dorian este, în realitate o carte volubilă. Autorul, insaţiabil lingvistic, "vorbeşte" mult despre orice, poetizând în fugă realitatea imediată şi reflectând (cu suficienţă) asupra ei:

"Odinioară Dumnezeu locuia în cer/ acum prin cer umblă tot felul de ciudăţenii, iar Dumnezeu/ umblă trist pe pământ, hoţii sunt cinstiţi, lăudaţi pentru/ faptele lor, femeile îi iubesc pentru arginţii lor păcătoşi,/ în sufletele noastre îşi face loc un comerţ ambulant,/ poezia stă risipită prin oraşe năucită, munţii aceştia/ îngălbeniţi par nişte valuri de aur purtate de vânt, noi,/ călători spre acolo unde nu se ştie cine va ajunge cu adevărat,/ în gând tăinuita întristare că ne vom pierde curând,/ bănuiala că viaţa se lasă pe mâna iernii, semnele nordului/ spre care călătorim." (O călătorire spre nord).

Poemele sunt lungi, de sute de versuri, şi conţin puţină poezie. Autorul ar trebui să urmeze exemplul Băncii Naţionale a României şi să treacă de la versul uşor la versul greu.

Ioan Flora, Dejun sub iarbă, poeme, Piteşti, Ed. Paralela 45, 2004. 88 pag.

Dintr-un poet cu temperament vulcanic, Ioan Flora s-a transformat, nu se ştie de ce, într-un povestitor lipsit de nerv şi de imaginaţie, care îşi prezintă relatările prozaic-gazetăreşti drept poeme. Volumul Dejun sub iarbă este plin de asemenea texte discursive, care n-au legătură nu numai cu poezia, dar nici cu literatura în general:

"La gura de metrou din Romană s-a stârnit, din senin,/ o rafală de vânt./ Pe cerul gelatinos/ mijea un soare aproape gelatinos.// Mă durea îngrozitor spatele, coboram anevoios scările/ ca un surdomut/ care mănâncă în d