Faţă de gospodăria întinsă a lui nea Mitică, ghicitoarea şedea într-o coşmelie singuratecă, văruită într-un alb intens, că o vedeai de departe şi noaptea. Un coş înalt, şi el alb, se înălţa ca un minaret. Menaru se întreba tot mai des şi îi întreba verile şi pe prietenii ei bucureşteni, de ce nu mai veneau la ea berzele, care altădată îşi făceau pe coşul căsuţii ei cuibul acela rotat, cât roata căruţii. Totul, la ea, era atât de curat, încât, în ciuda protestelor, intrau înăuntru totdeauna desculţi, ca la geamie, după ce se ştergeau bine pe tălpile picioarelor.

Cărăuţeanu pretindea că acest obicei musulman, igienic la urma urmelor, explica rigoarea, forţa morală a imperiului lor de odinioară, - de unde şi zicerile românului privitoare la cinstea şi la caracterul neînduplecat al turcului, plus vorba lui Ştefan cel Mare lăsată moştenire urmaşilor săi în cine să se încreadă ei mai mult, şi pe care şcolarii o învaţă şi azi la lecţiile de istorie.

Căsuţa avea două odăiţe. Văruite şi ele în acelaşi alb orbitor. în cea din fund, care, iarna, slujea de bucătărioară - vara se gătea într-o anexă alăturată, acoperită tot cu olanele aproape înnegrite de vreme şi care probabil la început fuseseră roşii ca în tablourile pictorilor români aciuaţi pe aici, ca în sudul Franţei, cel mai vestit fiind maestrul Dărăscu - aşa dar, în odăiţa din fund se făcea o scăriţă cu cinci trepte de lut, albe şi ele, văruite bine cu bidineaua, şi care duceau sus la dormitorul la vedere, şi despre care se putea spune că dormeai la etaj...

Cărăuţeanu ştia că obiectele ce atârnau de pereţi, cele mai multe ustensile vechi de aramă, ibrice de tot felul, tipsii, pocale, îi fuseseră dăruite bătrânei ghicitoare cu timpul de Sisi, cumpărate de prin anticăriile de pe Lipscani.

Nu exista gard sau poartă, când intrai la Menaru. Se intra direct.