In profuziunea de literatură memorialistică apărută în ultimii ani, riscul ca documente de valoare excepţională să treacă neobservate este imens şi rareori ocolit. Situaţia "romanului epistolar", a corespondenţei lui Alexandru Busuioceanu (2 volume publicate de Liliana Corobca, Bucureşti, Editura Jurnalul Literar, 2003; 2004) mi se pare exemplară. Dînd la iveală scrisorile pe care le-a putut descoperi şi transcrie la Arhivele Statului, scrisori trimise şi primite de Busuioceanu, editoarea - condusă de o intuiţie exactă - le-a intitulat Roman epistolar : a făcut-o, poate, sub imboldul unei inspiraţii de moment, fiind ea, însăşi romancieră; dar desfăşurarea, în ordine strict cronologică, a unei părţi - aleatoriu conservate - din misivele Busuioceanu compune un dureros roman, avîndu-i drept eroi pe românii exilaţi din secolul XX, roman sfîşietor, de un patetism reţinut. Veritabilă capodoperă postmodernă, deşi perfect involuntară!
În grupul extins şi compozit de intelectuali români care au luat calea exilului în timpul ultimului război sau imediat după, Alexandru Busuioceanu a rămas pînă astăzi foarte puţin cunoscut. Tripletei celebre Eliade - Cioran - Ionesco i s-au adăugat ulterior Vintilă Horia, Al. Ciorănescu, Monica Lovinescu ori Virgil Ierunca; celelalte personaje, numeroase, pierdute în ceaţa istoriei, au pentru noi chipuri mai degrabă de figuranţi.
E greu de trasat în acest caz o linie despărţitoare fermă între valori şi mediocrităţi. Un fapt mi se pare însă indiscutabil: privit retrospectiv, Al. Busuioceanu ne apare drept unul dintre cei mai mari printre cei mari. Statura sa intelectuală şi morală îl face, în eternitate, egalul lui Mircea Eliade ori Emil Cioran, cu toate că activitatea sa din exil, desfăşurată în condiţii ingrate, nu s-a bucurat de un răsunet comparabil. Fixat la Madrid, în Spania încă provincială, Busuioceanu s
