Îndeobşte, călătoria, spunea Victor Hugo, nu-i decît o ameţeală rapidă. Numai acasă este adevărata fericire". Şi totuşi, nimic mai imprevizibil decît să călătoreşti: pleci; te opreşti; pleci din nou; alergi; gîfîi; apoi stărui, nimic nu-i mai rotund, dar şi mai imprevizibil decît să călătoreşti: pleci; te opreşti; pleci din nou; alergi; gîfîi; apoi stărui la umbra unui copac, plănuind viitoarele trasee; nimeni nu te obstrucţionează; nimic nu te agasează; îţi aparţii, eşti, cu adevărat, liber. E ca atunci cînd compui, cînd slobozi sunetele pentru a se aduna în cete de simboluri înşirate pe foaia cu portative. Compozitorul e aidoma unui călător. Un călător deghizat, după cum constata cîndva Radu Enescu, în pelerin, misionar, explorator, conchistador ori peregrin. Cinci ipostaze ireductibile ale oricărui călător care ştie întotdeauna de ce umblă, dar uită uneori ce anume caută. Cinci ipostaze care permit substituiri reciproce atunci cînd călătoria rezervă o suită de mici suplicii: ţi-e prea cald sau prea frig, prea sete sau prea foame, eşti precar găzduit sau prost servit, ai prea puţini bani şi prea multă osteneală. Compozitorul-pelerin slujeşte pe proprietăţile boierilor marii muzici. Existenţa lui este, într-un fel, bigotă, aspiraţiile-i sunt eminamente de împrumut, înrobirea eului pînă la pierderea identităţii anulează orice fel de originalitate, care aparţine, în mod solemn, altora. Ca o plantă firavă, răsărită şi apusă la umbră, plantă pe care lumina zilei ar orbi-o şi vîrtejul existenţei publice ar îngropa-o, pelerinul cochetează cu anonimatul, fiind tipul de compozitor emblematic pentru începuturile creaţiei muzicale savante, cînd orgoliul auctorial
nu-şi inaugurase încă prodigioasa lui carieră. Compozitorul-misionar, dimpotrivă, suferă de inflaţia propriei identităţi. La fel de credincios ca şi pelerinul, fie că perorează ideile altora, prelua
