Poezia lui Marian Drăghici are la bază teoria eliadescă a sacrului camuflat în profan: "m-am ridicat decis am dat colţul străzii Clopotarii Vechi spre Povernei / şi deodată îmi apăru în faţă / verticală marea". Filozofia ei este hotărît platoniciană, dualistă. Textul poetic devine astfel expresia unei stări de graţie în care poetul intră odata ce realizează contactul cu divinitatea: contact anevoios, de altfel, intermitent, căci altfel, cum s-ar spune, poezia lui Marian Drăghici Ťnu s-ar povestiť. Cred că receptarea unei astfel de poezii depinde de acceptarea sau respingerea acestei teze eliadeşti. Toate poemele "lunetistului cu diligenţa" sînt relătari ale unor experienţe mediumnice, expresii ale revelaţiei sacralităţii în plin derizoriu. În subsidiar, este indusă convingerea că derizoriul este singurul teritoriu germinativ al sacrului; cît de nouă este această idee contează mai puţin, poate mai importantă este forţa ei. Din punctul acesta de vedere, Marian Drăghici, deşi optzecist prin vîrstă, se situează fără dubii în linia poeţilor nouăzecişti care acceptă/primesc mitul Poeziei cu toată metafizica subsecventă deşi, asemeni colegilor optzecişti, recurg la transcripţii generoase de cotidian. Felul în care acest cotidian este orientat contează aici, retorica lui. În vreme ce optzeciştii mizează pe un cotidian "infrareal", spectaculos şi pe un subiect aflat în consubstanţialitate cu lumea desacralizată - este vorba despre bine-cunoscutul "biografism" american sau, în variantă mai livrescă ori mai crudă, despre un biografism "autoficţional", nouăzeciştii - şi mă gîndesc acum, alături de Marian Drăghici la Paul Vinicius, Daniel Bănulescu şi mai ales la Ioan Es. Pop - înregistrează un cotidian gata investit de sacru, plin de lumini şi umbre, copleşit de "nebunia" pauliniană a apostaziei. Nouăzeciştii sînt noii poeţi maudits. Ei nu se mai mulţumesc cu vînătoarea de