Douăzeci şi trei de ani! şi n-am făcut încă nimic pentru nemurire!" Sînt, spuse de un personaj al lui Schiller, doar vorbe lejere de tinereţe. Dacă, însă, le citim, printre rînduri, într-o pagină de jurnal, sînt, dimpotrivă, asumarea timpurie a unei "misiuni" urmărite strîns. Sigur, oricît e de important, pentru adevărata reuşită, programul intelectual şi cel mult mai larg, de existenţă, notiţele care-l consemnează nu sînt, deseori, scutite de ironii. E de amintit, şi ajunge, doar lectura pe care a făcut-o Călinescu Însemnărilor zilnice.

Nu se întîmplă aşa cînd, pe lîngă apriga "exorcizare" a leneviei, pe care o putem bănui, în fond, de un anume histrionism, în jurnalele identităţii incomode, ale "insuficienţei" stă, nu foarte bine ascunsă, o cronică a suferinţei duse pînă la capăt. E cazul unei cărţi recente, apărute postum, la aproape cincisprezece ani de la dispariţia autoarei, la Paralela 45, îngrijită de Rozalia Borcilă şi Elena Neagoe, cu o postfaţă de Carmen Muşat: Jurnal, de Ioana Em. Petrescu. "Pe mine mie redă-mă", imploră, "cioplind" cu greu, criticul de-o (aparentă) siguranţă rafinată, profesoara, iubita, soţia. Cît din toate astea a fost ea cu adevărat, ce şi-a dorit, de fapt, să lase în urmă, ce nepotolită nevoie de prietenie a ascuns masca de doamnă ceva mai în vîrstă şi severă, iată întrebări la care, netrucat, jurnalul poate răspunde.

Ţinut, cu unele întreruperi, din iunie 1959 pînă în iunie 1990, este aide-memoire-ul de-o viaţă, "inventarul" unor nuanţe schimbătoare, de la frămîntările juvenile, care speri, citindu-le, că trec, dar nu-i aşa, pînă la tîrziile, adevăratele dureri. Pe latura lui livrescă, jurnalul ar putea fi interpretat, eventual, ca o rescriere a "dramelor" eminesciene din perspectiva femeilor, care tac. Mutatis mutandis, un alt fel de Dragostea nu moare. E un romantism puţin desuet, făcut din pu