Rarele clipe de fericire
Se iubeau la nebunie. Pluteau sorbindu-se din priviri pe strazile orasului, inlantuiti intr-un sarut lung si pasionat, nepasatori la agitatia din jur. Nu auzeau nici claxoanele soferilor, nici admonestarile domnisoarelor peste masura de urate si batrane, uratite si mai tare de indignare, cum nici ca-i vedeau pe cei opriti in drum ca sa-i admire: "Doamne, ca frumosi mai sunt!" Se iubeau si asta le era de-ajuns. Casatoria era incununarea previzibila a unei asemenea iubiri, demne de penele marilor poeti. Iar despartirea, petrecuta la cateva saptamani dupa aceea, punea capat povestii.
Ati bagat de seama ca lucrurile bune au obiceiul de a sfarsi prost? E aproape o fatalitate. Cand ti-e lumea mai draga, ceva prinde sa scartaie din senin si nici o stiinta nu se pricepe sa-i gaseasca leacul. De parca raul ar astepta, din miezul tuturor lucrurilor frumoase, clipa nimerita, care nu prea obisnuieste sa intarzie, pentru a ne aminti ca exista.
Mai tineti minte cata bucurie si speranta se citea pe chipurile oamenilor in acel nelamurit decembrie ‘89? Si cat de siguri eram atunci ca am devenit in sfarsit liberi si cate proiecte cladeam pe nisipul acestei certitudini? Si ce usor au prins sperantele sa paleasca la doar cateva ceasuri, sau zile, sau saptamani dupa aceea, ca sa nu mai ramana nici urma din ele?
Mai tineti minte ce scurta a fost bucuria alegerilor din ‘96, cand eram convinsi, iarasi, ca viata ni se va schimba in bine din temelii? Si cat de repede am fost nevoiti sa ne trezim la realitatea de care credeam ca am scapat?
Zice Maiorescu undeva ca mai dureroasa decat neimplinirea idealurilor e tocmai implinirea lor. Pentru ca, adauga el, nu mai ai catre ce nazui. Caci numai speranta ne da puterea de a merge mai departe. Rarele noastre clipe de fericire colectiva din ultimii ani s-au prefacut in tot atatea
