Structura

care ne anchilozează Nu sînt pregătită pentru integrarea în UE. Oricîte mi s-ar explica, oricîte demonstraţii şi articole aş citi, aş asimila, nu mă simt europeană. Nu ştiu cum se vede - de la Bruxelles via Bucureşti - România din provincie...; satele în care oamenii trăiesc înghesuiţi într-o cameră, care se încălzesc cu cărbuni sau cu viţă-de-vie uscată... Care abia aşteaptă să-şi crească porcul şi să-l taie de Crăciun în aburii de ţuică fiartă. Oameni, parcă altfel decît europenii, care se-aşază după o sapă lungă la cîmp, pe prispă şi trăncănesc vrute şi nevrute. Obosiţi, uşor vicleni, încremeniţi în casa lor de paiantă, cu obedienţă faţă de primar, poliţai şi învăţătorul satului. Nici mie nu mi-e clar ce ne-aşteaptă. Ce se aşteaptă de la mine?! Ce trebuie să ofer ca să mi se dea? De unde să ofer?! Nu vorbele ne integrează în Europa, ci faptele. Ne vom integra după standardele lor. N-are nimeni timp şi chef să se raporteze la tradiţia noastră, la tarele şi încremenirile noastre, la structura - de nezdruncinat - balcanică, care ne anchilozează orice acţiune. Nu putem intra, pe o uşă oricum dosită, doar pentru că avem forţa de muncă cea mai ieftină. Nu putem fi doar piaţă de desfacere, rămînînd la fel de frustraţi faţă de echilibrul ce se citeşte pe feţele "fraţilor" noştri civilizaţi. Ce sentiment ar zgîndări în inima ţăranului care-şi creşte zece găini, un porc şi două curci, o cameră de luat vederi germană, în spatele căreia se iţeşte o figură plesnită de uimire în faţa curioasei forme de supravieţuire. Utopia comunismului, utopia Occidentului... utopii încercate, ca nişte experienţe de laborator, pe destinul atîtor generaţii. Care ar fi soluţiile?! Am auzit o doamnă - mare OM de afaceri - care spunea că vrem să trăim prost, în sensul în care ne merităm soarta. Ştie domnia sa că, pentru orice curs, pentru ORICE, te loveşti de propriul buzuna