La ora integrării Deunăzi am achiziţionat mobilier de birou de la o firmă expertă în mobilier. Acolo am văzut cu stupoare un produs "nou", scaunul Viktor (de fapt, fotoliu din fîşii de piele şi bare de inox). Scaunul în chestiune are drept noutate apariţia lui la firma respectivă şi în România; altminteri, are o venerabilă vîrstă - şaptezeci de ani - şi a fost gîndit de arhitectul Marcel Breuer. Inutil să mai menţionez că scurtul sondaj făcut printre amploiaţii experţilor în mobilier a dovedit că nimeni nu ştia o iotă despre produsul pe care îl vînd; dimpotrivă, domnul arhitect Ion Mircea Enescu, cel care de cincisprezece ani mă onorează cu prietenia sa nesmintită şi care este un venerabil octogenar, a recunoscut imediat scaunul, l-a datat perfect şi l-a folosit cu bucurie în prima sa vizită la sediul firmei mele. Dacă mă gîndesc cît de primitive mi se păreau, pe litoral, şirurile nesfîrşite de panouri solare de peste parcări, îmi dau seama astăzi că, dimpotrivă, ar fi trebuit să le plîng dispariţia. Ideea era, desigur, bună, deşi pervertită de regimul în interiorul căruia se aplica. Dar retardarea modului de a gîndi relaţia cu mediul în zone unde vîntul şi soarele ar îngădui, dacă nu decuplarea de la reţelele naţionale de putere, cel puţin masive economii la nivelul comunităţii trimit aceste aşezări autohtone, dimpreună cu fauna umană care le populează, în preistorie: la Sulina, spre pildă, se arde păcură greu adusă de pe "continent", cu vapoarele, spre a încălzi blocurile, şi nici măcar o singură tentativă nu a fost vreodată făcută, în ultimii cincisprezece ani, de a pune la lucru briza şi soarele dogoritor. Continuu să spun că minţile compatrioţilor mei cu bani mulţi sînt schizoide: îşi doresc maşini de cel mai înalt rafinament şi cu design aţîţător, dar îşi comandă locuinţe cît mai retrograde vizual cu putinţă, monumente închinate colibei pe pari, dar tras