Deschidem in acest numar o dezbatere despre noul Muzeu National de Arta Contemporana.

"MNAC trebuie perceput ca un exceptional exemplu de "locuire postcomunista" (Groys). Ca un spatiu de exercitiu al libertatii si normalitatii, in cel mai anormal loc din Europa." "Anti-politically correct in a building dedicated mainly to political power." "Un exercitiu de democratie intr-un simbol candva al totalitarismului opresiv (...) MNAC in palatul lui Ceausescu poate fi o provocare ultracontemporana" (Ruxandra Balaci). Este duminica. O insorita dupa-amiaza de decembrie. Nu ai de multe ori prilejul sa patrunzi prin portile inalte de metal ale acestei constructii monumentale ce face sa dispara atat cerul, cat si pamantul, atragandu-le parca in mijlocul ei. Stii o gramada despre constructia asta, o vezi aproape de fiecare data in drumurile tale si de tot atatea ori o urasti ca exista acolo; ca, pentru ca ea sa existe, atatia au fost evacuati. Este un simbol pe care nu noi ni l-am dorit, cu atat mai putin noi, tinerii; insa invatam sa traim cu el in acelasi oras in care am fost nascuti. O acceptam. Muzeul de Arta Contemporana. Buna idee. Continutul? Ma abtin.

Un singur lucru mi-a ramas intiparit in minte: scurt-metrajul lui Calin Dan. Filmul "exploreaza realitatea stratificata a peisajului urban bucurestean, folosind drept calauza un avatar contemporan al lui Pacala". Acest Sisif balcanic (ajuns in Infern, a fost pedepsit sa ridice un bloc de piatra pana la varful unei coline) cara in spate o usa, devenind astfel o arhitectura migratoare ce rataceste necontenit prin orasul gri in care cu totii traim bine sau rau. Am urmarit atent subiectul filmului, iar Constantin Florescu face un rol interesant. Romanul isi poarta crucea si, in cautarea sufletului pierdut, el devine un nomad in propriul univers. Acest personaj ce stabate Bucurestiul, Vacarestii cu o usa de lemn