Printre sursele frustrării de a trăi în tranziţie, aş pomeni şi declinul respectului. Asistăm, de 15 ani, la erodarea unei atitudini fără de care nici o ierarhie (socială, profesională) nu reuşeşte să funcţioneze. Din perspectivă spirituală, a respecta pe cineva înseamnă mai puţin decît a-l venera - ca pe o icoană - sau a-l adora - ca pe Dumnezeu. Respectul nu este, prin urmare, o varietate a devoţiunii, ci o formă interumană de confirmare a valorii unui model. Respectul, atunci, ne apare ca nuanţă intermediară între re-cunoaşterea unei figuri şi recunoştinţa pe care apariţia ei constant binefăcătoare ne-o inspiră. În toate cazurile, respectul este fructul libertăţii de a selecta, din rîndul semenilor, chipurile de care, fără să ne îndrăgostim neapărat, ne simţim atraşi. La chimia lui participă un element sentimental, pur afectiv, dar şi un act al discernămîntului, capabil să fixeze exemplaritatea unor persoane vecine & distante. Termenul ne vine din latinescul respectus care însemna: 1. privire în urma sa, 2. luare în seamă, considerare şi 3. (prin extensie semantică), posibilitatea de a scăpa de undeva. Verbul aferent - respecto - preia primele două sensuri ale substantivului, adăugîndu-le conotaţia expectativei. Ca unul care, aprins cîndva de pasiunea etimologiilor, crede neclintit în puterea dezvăluitoare a cuvintelor, socotesc fişa de dicţionar ca pe un pertinent început de analiză. Respectul îşi trage obîrşia dintr-o privire înapoi, adică din hotărîrea de a nu trece printre oameni şi lucruri cu prea mare grabă. El se bazează pe o haltă contemplativă. Presupune răgazul din care purcede şi filozofia. Nu poţi respecta în goană. E nevoie de zăbava plăcută a observaţiei pentru a extrage, din masa fugitivă a fizionomiilor, portretul omului admirabil. Prin urmare, respectul pretinde con-sideraţia, adică privirea verticală, orientată spre stele, spre zenit, spr