De multe ori m-am întrebat ce-i determină pe unii oameni să vină în emisiunile TV care spală rufe în public şi să se dea în stambă. La prima vedere, este vorba de o doză (mare) de exhibiţionism. Am avut vecini care - soţ şi soţie - ieşeau să se certe periodic pe scara blocului, sau alţii care făceau de fiecare dată amor "cu strigături", fiind conştienţi că-i aude toată lumea cum răcnesc de parcă ar fi înjunghiaţi. Există, e-adevărat, şi cazuri din acestea, dar nu cred că sînt atît de multe, încît să justifice mulţimea oamenilor care vin să plîngă, să se-njure sau să-şi declare iubirea la televizor. Femeia care-şi povesteşte problemele la coadă sau în compartimentul de tren tuturor celor care vor s-o asculte nu e neapărat o exhibiţionistă. Ea îşi satisface nevoia de a povesti, de a se confesa şi, pentru că nu ştie că aceste chestiuni se rezolvă în faţa psihanalistului, face şi economie de bani. Unii apelează la astfel de emisiuni dintr-un fel de răzbunare. Mă cert cu el parte în parte, simt că nu pot să-l dovedesc (deşi eu ştiu că am dreptate) şi asta îmi produce mari frustrări - ia să-l duc eu la televizor să se facă de rîs şi să vadă toată lumea că eu sînt cea bună... Voi dovedi în faţa tuturor că el e nebunu' şi eu sînt cea normală şi, cu ocazia asta, îmi voi dovedi şi mie însămi acest lucru. Prin urmare, televiziunea poate să compenseze frustrări şi, pînă la urmă, se poate constitui într-un surogat de psihanalist. Sau de preot. Numai că, de data aceasta, preotul nu mai mijloceşte între enoriaşul care se spovedeşte şi Dumnezeu, ci între amărîtul orbit de lumina reflectoarelor şi public. Pentru unii, rezultatul este acelaşi: la sfîrşitul emisiunii, au şansa să se simtă absolviţi de această instanţă supremă a lumii show-biz-ului. Lasă că foarte mulţi consideră înseşi aceste emisiuni ca fiind Dumnezeu - şi de asta şi apelează la ele. Ei sînt incapabili să-şi re