Dupa euforia castigarii portocalii a alegerilor, a urmat o alta euforie, tot orange, a asteptarilor. Toata lumea – si cea care a votat, si cea care nu a ales schimbarea – a sperat ca ceva, ceva se va intampla, se va schimba, se va petrece, si nu doar va trece pe la urechile noastre.
Omul de rand si-a dorit un nivel de trai mai bun: preturi acceptabile, salariu bunicel, conditii de munca decente. Omul de afaceri a visat la oarece reduceri de taxe si impozite, ceva mafie decapitata, cateva reguli corecte ale jocului pietei. Oamenii de cultura au sperat si ei: putina subventie pentru proiecte, un pic de majorare a salariilor mizere, ceva respect.
Pe hartie, toate acestea exista, si inca din plin, in platformele-program ale tuturor partidelor aflate la guvernare (chiar si a celor din Opozitia de acum, Puterea de ieri-alaltaieri). Numai ca euforia despre care vorbeam la inceput incepe usor, usor sa se risipeasca, precum aburii confuzi ai unei anestezii usoare, dupa ce i-a trecut timpul si efectul.
Cine ne-a aruncat un pahar cu apa rece peste fata, ca sa ne trezim din visare? Ei bine, FMI-ul! Acest "tramvai numit dorinta", un tramvai al asteptarilor, iluziilor, sperantelor care se intorc, ca un bumerang, impotriva celor care tes promisiuni, dar si a celor care cred orbeste in ele.
Sa o luam cu inceputul. Cota unica de impozitare a sosit. Avem o scadere de impozit pe profit de la 25% la 16%. Dar au aparut si problemele. De unde vor acoperi finantele nevoile bugetare, multe si deloc marunte? Tot de la contribuabili. Cu o mana se da, cu alta se ia.
Asa ca, si daca noul Cabinet ar fi vrut sa aleaga calea unui prim an guvernamental mieros si la punga gros pentru toata lumea, tramvaiul FMI e pe cale sa ne calce, daca ne apropiem de sinele sale.
Si-atunci, cel mai plauzibil desfasurator arata cam asa: valul s
