De luni de zile - nu zic ani, ca să nu exagerez - rabd atent, decupîndu-le şi tăcînd, crasele banalităţi ale cercetătorilor în domeniul relaţiilor dintre bărbaţi şi femei, iubiţi şi iubite, soţi şi soţii şi alte şotii mai mult sau mai puţin conjugale. Mi-am propus, dîrz, să nu le comentez. De ce? Aşa... Ce să comentezi cînd experţi, nu diletanţi ca mine şi ca dumneata, ajung la concluzia ştiinţifică, după studii şi experimente intense, că "bărbaţii nu trebuie să fie total tăcuţi în discuţiile cu femeile pe care vor să le cucerească", în timp ce alţii, la fel de specializaţi, susţin că nu: "bărbaţii care vor să fie pe placul femeilor trebuie să tacă şi să le asculte, arătînd, din cînd în cînd, că sînt atenţi şi le aprobă..."? Ca de obicei, ceea ce mă enervează, întîi şi întîi, este pluralul articulat: bărbaţii, femeile... Este un plural atît de abuziv încît imediat mă singularizez şi ripostez, tăcut, în sinele meu: "ca bărbat nearticulat, am studiile şi concluziile mele, nu am nevoie de experţi, sînt expertul meu...". Singur, avînd ca o bibliografie de bază piesa lui Camil Petrescu cu acel titlu sublim în candoare: Iată femeia pe care o iubesc! (indiferent cît a fost vorbită de rău...), nu mă interesează studiile care arată că "bărbaţii au tendinţa de a-şi întrerupe consoartele cu puţin timp înainte ca ele să spună esenţialul dorinţei; acest fapt le înfurie la culme şi duce la conflicte puternice". Problema mă lasă, categoric, rece: în ştiinţa de a înfuria la culme, da, la culme, o femeie, dar şi în (ne)ştiinţa de a o împăca nu am de la cine lua lecţii şi mi se pare incorect, indecent şi meschin să primesc bani pentru un articol în care să-mi etalez cunoştinţele în asemenea intimităţi. Dar... dar... (şi îndrăznesc să pretind un minimum de înţelegere, fără să recurg la explicaţii prea personale...), după ce am citit ce au descoperit savanţii de la Universitatea