Faptul că în regimul comunist Departamentul Cultelor era instrumentul legal şi vizibil prin intermediul căruia Securitatea controla, intimida, constrîngea şi supraveghea funcţionarea bisericilor este deja un lucru ştiut de toată lumea. E de domeniul evidenţei că toate misiunile peste hotare ale reprezentanţilor cultelor legal constituite în Republica Socialistă România au trebuit să fie aprobate şi, eventual, coordonate de fosta Securitate. La fel de evident este că înaltul cler a fost constrîns să aibă nu relaţii sporadice, ci relaţii de serviciu cu oamenii Securităţii. Controlul asupra cultelor era cu atît mai strîns, cu cît partidul ştia bine că fidelităţile religioase nu pot fi extirpate din om cu propaganda: ca atare, ceea ce trebuia corupt şi controlat erau chiar purtătorii autorităţii bisericeşti: capii bisericii. Că a fost vorba de penticostali ori de romano-catolici, de ortodocşi ori de baptişti, partidul şi Securitatea au urmărit nu atît distrugerea instituţiei Bisericii, cît aservirea ei prin coruperea capilor. Toate acestea se ştiu prea bine. Ce nu se ştie în amănunt este cît de implicate în activităţi cu fosta Securitate şi, deci, cît de murdărite de colaboraţionism au fost înaltele feţe bisericeşti. Această cunoaştere lipseşte pentru că accesul la arhivele Securităţii este încă îngrădit. Arhivele fostei Securităţi se află la serviciile secrete. În ce priveşte Biserica Ortodoxă Română, Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii nu i-au fost înmînate pînă acum decît dosarele de colaborare a două înalte feţe bisericeşti, prin coincidenţă exact acelea care, imediat după 1990, au recunoscut că au avut "legături de serviciu" cu fosta Securitate şi că, acum, fiind liberi să se căiască în mod public, o pot în fine face şi că regretă enorm că şi-au înşelat credincioşii colaborînd cu Securitatea. Din tot Sinodul, au fost date doar două dos