Snoavă tematică Cică odată un ins şi-a comandat la croitor un costum. Se potrivi ca lucrarea să aibă multe defecte. Croitorul îi recomandă ba să ridice un umăr, să îndoaie o mînă, să tragă un picior, să meargă puţin adus de spate, astfel încît costumul să-i vină numai bine. Mergînd astfel pe stradă, omul auzi în urma lui comentariile trecătorilor: Uite, săracul, ce diform e. Da, dar ce croitor măiastru are! Chiar, cît de publică? Cum putem evalua măsura în care contăm noi, ca public, ca şi consumatori de servicii de media? O primă dimensiune a caracterului public este cea legală. Prin legea ei de funcţionare, Societatea Română de Televiziune (ca şi cea de Radio) este declarată "serviciu public autonom". Legea, lemnoasă cum e, impune TVR oarece obligaţii: "să prezinte, în mod obiectiv, imparţial, realităţile vieţii social-politice şi economice interne şi internaţionale, să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice, să promoveze, cu competenţă şi exigenţă, valorile limbii române, ale creaţiei autentice culturale, ştiinţifice, naţionale şi universale, ale minorităţilor naţionale, precum şi valorile democratice, civice, morale şi sportive, să militeze pentru unitatea naţională şi independenţa ţării, pentru cultivarea demnităţii umane, a adevărului şi justiţiei" (legea 41/1994). Avem aici material pentru nu ştiu cîte încă numere de Dilema veche : obligaţia legală de a fi "obiectiv", de a promova "creaţiile autentice", valorile "civice, morale şi sportive"... Rămîne însă, ca principiu care ar trebui să constituie pilonul principal al serviciilor publice de media, ideea imparţialităţii, a informării corecte, a unui spectru larg de voci care trebuie să se regăsească în programele acestora. În mod paradoxal, abdicarea de la aceste prevederi este chiar acuza principală formulată împotriva Radioului şi Televiziunii publice. Ceea ce ne aduce din n