E foarte greu să povesteşti despre Televiziunea publică... în public, cîtă vreme eşti unul dintre angajaţii ei. Şi asta, de bună seamă, lăsînd la o parte orice reguli şi regulamente interne referitoare la comunicare. Nu despre asta e vorba. E, pur şi simplu, dificil să vorbeşti normal despre un loc mai mereu supus zvonului, arătării cu degetul, permanentei cîntăriri, presiunilor de tot felul şi tuturor criteriilor de valorizare. Chestiuni fireşti, altminteri, pentru orice organizaţie sprijinită, fie şi în parte, de bani publici. E firesc să ceri socoteală, din moment ce plăteşti abonament. Dar dificultatea nu vine de aici. Pentru că cel mai simplu "capac" al unei astfel de discuţii e constatarea că nu poţi să-i mulţumeşti pe toţi, oricine ai fi şi orice ai face. Dar o asemenea explicaţie ar fi cu totul insuficientă, poate uşor ipocrită, şi nu ar acoperi decît o parte minoră din fenomenul care e Televiziunea publică în România. În modul cel mai firesc, Televiziunea Română e un soi de Românie în mic. Un fel de chip al românilor. E spectaculos să exişti în interiorul unei asemenea instituţii şi să constaţi, ani de-a rîndul, că orice transformare din societatea românească îşi găseşte oglinda, imediat, în interiorul instituţiei, în mecanismele ei profunde. La prima vedere, o afirmaţie ca asta poate stîrni rîsul produs de celebrele şi etern dominatoarele truisme caragialiene. Ba chiar ar putea candida cu mare succes la topul "Din puţul gîndirii", al academicienilor de moravuri grele. Dar cer indulgenţă în a lămuri truismul şi în a pretinde că în felul ăsta ajung la cestiune. Sau măcar la o parte a cestiunii. Acolo unde identifici în comportamentul interior, dar şi în cel exterior, public, al unei mari instituţii de presă, complexele de vinovăţie pe care le manifestă mulţi dintre compatrioţi în acţiunile lor individuale. În gesturile lor ascunse, guvernate de un tip