* Sonia Larian, Bietele corpuri, ediţia a II-a, prefaţă de Adriana Babeţi, Editura Polirom, 2004. De la prima apariţie, în 1986, romanul Soniei Larian a fost tratat ca o excepţie. O excepţie faţă de curentul dominant (era anul publicării Tratamentului fabulatoriu de M. Nedelciu), o excepţie de la arta (narativă) a romanului, o excepţie de la canonul prozastic. În epocă, despre Bietele corpuri nu a scris Manolescu (oare de ce?), dar au scris Dana Dumitriu, Valeriu Cristea, Al. Călinescu, Adriana Babeţi, N. Manea, Sorin Titel. Au scris, cu alte cuvinte, mai ales alţi prozatori şi un tip special de critici, interesaţi îndeosebi de graniţele literaturii. Iar întrebarea pe care şi-au pus-o cu toţii, inclusiv Ion Vartic redactînd articolul pentru Dicţionarul scriitorilor români, a fost dacă această carte excepţională este sau nu roman, aşa cum se recomandă. Este, pînă la urmă, un roman aparte, coagulat prin propria sa forţă interioară - din jurnale, din alte cărţi, din evenimente pe cît de evanescente, pe atît de grele existenţial şi narativ. Jurnal al identităţilor corporale succesive, jurnal de lectură obsedat de corporalitate, roman de familie reţinînd mai ales urmele lăsate în memoria trupului propriu de către celelalte corpuri, dar mai ales un roman despre descompunerea progresivă şi moartea "bietelor corpuri", cartea Soniei Larian este o excepţie şi în prezent. În literatura care se scrie azi, la noi, corporalitate înseamnă, mai degrabă, sexualitate surprinsă de propriile posibilităţi (de exprimare), mizerabilism organic, dezinhibare şi autoexprimare pînă la un capăt care rămîne, cel mai adesea, dincoace de literatură. Există, de asemenea, acea corporalitate literară (prezentă la Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun, Simona Popescu) în care organicul se suprapune peste alt gen de urgenţă, aceea de a surprinde gîndul viu, memoria depusă în pliurile corpului care